Pe 17 noiembrie 1867, pe coperta ziarului satiric francez “La Lune”, a apărut o caricatură a lui Napoléon al III-lea. Imaginea întregii pagini îl prezintă pe împărat ca o creatură hibridă între șalău și om, jumătate “Rocambole”, un cunoscut erou dandy de atunci, jumătate deținut – ca o aluzie la trecutul dubios al împăratului ca puciist. Într-o mână ține un trandafir galant, iar în cealaltă un pumnal, cu care a înțepat o inimă ce sângera, privind-o cu un aer malefic. (foto)
Cu doar 14 zile înainte, pe coperta “La Lune” apăruse un desen în care luptătorul italian pentru libertate Giuseppe Garibaldi l-a răsturnat pe papă, ambii fiind reprezentați ca luptători semi-neglijați. A fost prima încălcare a interdicției de caricatură de atunci pentru subiectele politice de importanță națională. Umilirea împăratului a dus în cele din urmă la închiderea ziarului “La Lune” – și a marcat ascensiunea celebrului caricaturist André Gill (foto) ca stea a rezistenței și ulterior membru al Comunei din Paris.
Lupta împotriva corupției și cenzurii André Gill, care este considerat și pionier al benzilor desenate datorită capetelor sale caracteristice supra-dimensionate, este doar unul dintre numeroșii ilustratori neînduplecați pe care volumul bogat “Istoria graficii de presă. 1819-1921” îi scoate din uitare. Perioada care a fost definitorie pentru grafica de presă a fost plasată de către Alexander Roob, cercetător în domeniul ilustrațiilor și autorul cărții “Istoria graficii de presă”, între primele campanii satirice ale lui William Hones din jurul anului 1819 și anul 1921, după Primul Război Mondial, când ziarele au început să utilizeze tot mai mult fotografii. Ascensiunea presei ilustrate a fost strâns legată de luptele politice împotriva monarhilor corupți, cenzurii și a inechităților sociale, ceea ce a dus și la înființarea primelor mari publicații ilustrate cu știri, precum săptămânalul “The Illustrated London News” din 1842.
Înainte ca fotografia să fie suficient de dezvoltată pentru a fi folosită rapid în tipar și să devină parte integrantă a mijloacelor de presă, reporterii grafici dominau partea ilustrativă a ziarelor, fiind cunoscuți și sub numele de Special Artists sau simplu Specialiștii. Aceștia nu ofereau doar desene ale evenimentelor, ci și investigau la fața locului, ceea ce s-a transformat “în unele cazuri în adevărate cercetări cu accent pe geografie și etnografie”, așa cum menționează Roob.
Colapsul unei clădiri, un incendiu la hotel, un tren deraiat: Specialiștii au contribuit cu desene extrem de elaborate la rapoartele respective. În plus, s-au realizat și ilustrații explicative artistice, cum ar fi o reprezentare în gravură pe lemn a unui plan transversal al subsolului unei străzi din Londra, care includea canalizare, conducte de apă, stații de metrou și sisteme de transport, publicată în 1865.
Cel mai influent comentator politic
Unul dintre starurile Specialiștilor a fost Thomas Nast. Acesta a început ca reporter de imagini tradițional, înainte de a deveni tatăl caricaturilor politice din America de Nord. A documentat intrarea lui Garibaldi în Napoli pentru ziarele americane și a furnizat desene de pe câmpurile de luptă ale Războiului Civil American pentru “Harper’s Weekly”, publicația de știri cu cea mai mare circulație. Prin campania sa împotriva inelului de corupție al senatorului din New York, William Tweed, Nast a devenit la începutul anilor 1870 “cel mai influent comentator politic din Statele Unite”, scrie Roob. “Spre deosebire de scriitori, desenatorul Nast avea capacitatea de a ajunge la masivele comunități de imigranți care abia știau să citească sau nu știau deloc, dar ale căror voturi puteau fi decisive.”
Nast a avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra culturii populare americane: emblemele cu animale ale celor două mari partide politice îi sunt atribuite, la fel ca și simbolul lui Uncle Sam și semnul dolarului ca simbol grafic. Chiar și Vincent Van Gogh, care avea o pasiune pentru caricaturile politice, este menționat de Roob într-un capitol întreg, printre fanii lui Nast. În plus, Nast a pregătit terenul pentru cultura americană a benzilor desenate. A anticipat atât desenul animat zoomorf Disney, cât și arta anti-Disney a lui Robert Crumb, care s-a referit în mod repetat la Nast ca sursă de inspirație – așa cum susține Alexander Roob.
Avangarda grafică
Când răsfoiți acest volum masiv de aproximativ cinci kilograme și 600 de pagini – cu condiția să nu vă pierdeți în fiecare pagină – puterea de expresie, rezistența, priceperea, umorul și ingeniozitatea investite în aceste desene sunt pur și simplu copleșitoare din perspectiva zilelor noastre. Arta grafică a presei se remarca prin flexibilitate stilistică și un spectru larg, scrie Roob, “care în afara domeniului documentar includea și desenul politic, ilustrații umoristice, precum și ilustrații de gen, science-fiction și fantasy”. Nu trebuie subestimat faptul că desenele din această epocă, marcată de naționalism și colonialism, au contribuit la perpetuarea stereotipurilor.
Roob, cofondator al Institutului Melton Prior din Düsseldorf, dedicat istoriei ilustrațiilor de reportaj și culturii tipografice, subliniază suprapunerile dintre jurnalismul ilustrat și caricatură, care s-au diferențiat abia din anii 1860. De asemenea, el remarcă legăturile adesea trecute cu vederea cu reportajul social, pictura și curentele precum suprarealismul și vede grafica de presă ca precursoare a avangardei artistice din secolul al XX-lea.
Volumul de dimensiuni mari adună operele unor ilustratori anonimi și uitați, precum și ilustrații ale zonelor sărace ale Londrei realizate de Gustave Doré și arta grafică a lui Jean Cocteau și Käthe Kollwitz, una dintre puținele femei. Se regăsesc comori din reviste de satiră de top precum “Punch” și “Simplicissimus”, la fel ca și parabole politice ale lui Wilhelm Busch și explorări în arta abstractă. Cu toate că majoritatea desenelor prezentate au fost publicate în punctele fierbinți din Franța și în spațiul anglo-american, Roob integrează câteva exemple din culturile non-vestice, precum studiile mișcărilor caricaturale ale lui Hokusai și caricaturile politice ale lui Kyosai.
Rezistență creativă și boicot vizual
Desenatorii au ajuns la performanță adesea atunci când erau sub presiune și au ascuțit condeiul mai ales atunci. Lipsa de compromisuri era un risc, așa cum arată exemplul “La Lune” și multe alte publicații care au fost închise și confiscate. Cu toate acestea, restricțiile de cenzură au provocat întotdeauna și abordări creative. Alfred Le Petit, șeful caricaturii republicanului “Le Grelot”, se afla sub presiune dublă. A trebuit să lupte nu numai împotriva cenzurii de stat, ci și împotriva controlului intern exercitat de editorul său conservator. După ce cenzura preliminară a respins în 1872 o caricatură care punea la îndoială capacitățile armatei franceze în fața Imperiului German, Alfred Le Petit a înlocuit pur și simplu desenul cu o descriere text și a prezentat doar scheletul compoziției paginii (vezi galeria).
În 1877, revista pariziană “Le Don Quichotte” a intrat în greva imaginilor timp de patru luni, în urma unui duel spectaculos cu un prefect local. A meritat: seria de cadre goale și pagini de titlu pline de atacuri textuale în loc de imagini a devenit legendă și s-a încheiat odată cu destituirea prefectului de către votanții din funcție.
Repelează cenzura în Franța în 1881 a declanșat, potrivit lui Roob, o “revoluție a ilustrației”. A început o mișcare artistică care a mers mână în mână cu tehnici experimentale precum montajul, colajul și secvențele de imagini asemănătoare benzilor desenate. Propaganda din Primul Război Mondial a marcat un punct culminant al jurnalismului ilustrat și, în același timp, sfârșitul unei epoci de avangardă în grafica presei, scrie Roob. Colecția sa reușește să aducă la viață aceste mărturii ale unei epoci în care ilustrațiile și caricaturile aveau încă un impact semnificativ asupra societății, politicii și artei, și oferă astfel perspective neobișnuite care încă exercită o atracție fascinantă azi.
