[cmsmasters_row][cmsmasters_column data_width=”1/1″][cmsmasters_text]
”Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii.
Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”
EMIL CIORAN
”În viaţa de zi cu zi, Emil Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”, spunea Simone într-un interviu, la un an după moartea lui Emil Cioran
Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, la Rășinari, în comitatul – pe atunci – Sibiu, tatăl său, Emilian Cioran, fiind protopop ortodox, preot în sat și consilier al Mitropoliei din Sibiu – unul dintre cei mai respectaţi oameni din localitate, iar mama sa, Elvira, fiind fiică de nobil transilvănean originară din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș,.
Cioran păşeşte în clasa I la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga, pe parcusrul primelor clase dovedindu-se „deplin corespunzător“ la purtare morală şi „distins“ la religie şi morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie şi celelalte.
Continuă învăţătura la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, una dintre şcolile de elită ale oraşului, atunci şi acum.
Pentru a participa la cursuri, Cioran a plecat din Răşinariul natal cu o tristeţe extraordinară, fiind nevoit să locuiască în gazdă, la Sibiu.
În liceu, Cioran se dovedeşte deosebit de silitor, cu calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, muzică şi restul.
La vârsta de 17 ani devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu.
În această perioadă, Cioran, bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, manifestând o înclinație spre agnosticism, sau cum spunea el ulterior spre „incoveniența existenței”. Începe să fie influenţat de operele lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire.
În ultimul an al facultăţii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în anul 1932, se înscrie la doctorat, în speranţa obţinerii unei burse în Franţa sau în Germania.
Un an mai târziu obține o bursă a Fundaţiei Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, până în 1935, unde intră în contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages.
În anul 1934, i se publică în România primul volum, „Pe culmile disperării“, pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români.
Un an mai târziu îi este publicată „Cartea amăgirilor“, urmată de „Schimbarea la faţă a României“ – în 1936 şi „Lacrimi şi sfinţi“ – în anul 1937.
Revenit în ţară în 1936, devine timp de un an profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, fără însă să fie atras de această latură pedagogică. Dealtfel Cioran le spunea studenţilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată.
În anul 1937, obţine o bursă a Institutului Francez din București şi pleacă la Paris, şederea sa aici prelungindu-se până în 1944.
În această perioadă începe să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, încheiată în 1945, în acelaşi an Cioran stabilindu-se definitiv în Franța, în Cartierul Latin din Paris, unde a trăit ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste.În 1942 o cunoaşte chiar la cantina studenţească, când lua masa, pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soţie în acte, i-a stat alături până la plecarea în eternitate a filosofului. Se spune că Simone Boué este cea care, de fapt, a adus un real echilibru în viaţa lui Emil Cioran.
În anul 1949, îi apare „Précis de décomposition“ („Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la Editura Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărţilor sale. Volumul îi aduce în anul 1950 Premiul Rivarol, singurul pe care îl va mai primi, refuzând ulterior toate distincţiile şi premiile care aveau să îi fie acordate (între care Sainte-Beuve, Combat şi Nimier), dar şi remuneraţii de mii de franci.
Ulterior a trăit mult timp retras, nefiind atras de publicitate.
A urmat publicarea volumelor Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii) –în 1952, La tentation d’exister (Ispita de a exista) – în 1956, Histoire et utopie (Istorie şi utopie) – în 1960, La Chute dans le temps (Căderea în timp) – în 1964, Le Mauvais démiurge (Demiurgul cel rău) – în 1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut) – în 1973, Écartèlement (Sfârtecare) – în 1979, Exercises d’admiration (Exerciţii de admiraţie) – în 1986 şi Aveux et anathèmes (Mărturisiri şi anateme) – în 1987.
A pornit prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente, mereu preocupat de problematica morții și a suferinței, fiind atras de ideea sinuciderii ca idee de sprijin a supraviețuirii şi de tema alienării omului, prezentă la Sartre sau Camus, dar formulată de Cioran astfel: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”.
La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional autor al genului.
Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o admiraţie intelectuală – şi nu numai – profundă şi reciprocă, numită ulterior de Cioran „blestemul său indispensabil”.
În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.
În ultimii ani ai vieţii este chinuit de Boala Alzheimer şi este internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă.
Lui Emil Cioran i-a plăcut să studieze şi nu să predea. A preferat să renunţe la catedra de filosofie din Braşov pentru a-şi continua viaţa de student la Paris. Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, dar şi criticul de teatru George Banu şi pianistul Andrei Vieru, care l-au cunoscut, vorbesc despre umorul „pesimistului efervescent“, despre legăturile acestuia cu lumea mondenă şi iubirile lui Cioran.
Pe internet, pe blogul unuia dintre nenumăraţii pasionaţi de Cioran, este postată o imagine care îl arată pe Emil Cioran alături de regele Mihai I al României. Dedesubt, explicaţia, în limba engleză: „Emil Cioran with (Unknown)“, adică „Emil Cioran cu (Necunoscut)“. Pe unul dintre holurile Spitalului Clinic de Psihiatrie „Al. Obregia“, din Capitală, în faţa uşii unui cabinet de psihiatrie infantilă, două fete de 13-14 ani, fiecare cu o încheietură a mâinii bandajată, discută. „Tu când te-ai sinucis prima dată?“, întreabă prima. „Când l-am citit prima oară pe Cioran“, răspunde cealaltă. Dincolo de reputaţia de scriitor al trăirilor devastatoare, care „postula nimicnicia“, „fascinat de nebunie“, cum îl înfăţişează criticul literar Dan C. Mihăilescu, dincolo de renumele de „teoretician al sinuciderii“, cum singur s-a caracterizat, Cioran s-a arătat celor care l-au cunoscut ca un sprijin moral, ca un amator de mondenitate, ca un iubit adolescentin la senectute. Povestea celui mai cunoscut „pesimist radical“, cum adesea a fost numit Emil Mihai Cioran, începe într-un peisaj idilic. „La Răşinari, Emil Cioran şi fratele lui, Aurel, aveau voie să zburde. Protopopul (n.r. – tatăl celor doi băieţi) îi lăsa să se joace cu toţi copiii ţăranilor. Se mai ruga să-i ia câte unul cu căruţa. A fost un rai pentru ei acest Răşinari. Coasta Boacii o pomeneşte până la sfârşitul vieţii“, îşi aminteşte, zâmbind, Eleonora Cioran (89 de ani), în apartamentul ei cochet din Sibiu, cu mobilă clasică şi pe jos cu nelipsitele covoare româneşti ţesute în război. Eleonora Cioran este soţia lui Aurel Cioran, fratele scriitorului.
Emil Cioran obișnuia să spună că „limba maternă creşte ca iarba rea“, motiv pentru care, după ce a ajuns în Franța, a refuzat să mai vorbească românește.
Ultimele zile ale vieții sale au fost însă o neprogramată întoarcere la rădăcini. Deşi uitase cuvintele şi nu-şi mai aducea aminte cine este şi ce făcuse în viață, Emil Cioran a început să vorbească, dintr- odată, în limba română. Specialiştii afirmă că revenirea la limba maternă ține de fenomenul uitării, definitoriu pentru demența senilă de tip Alzheimer. Că boala, încetul cu încetul, îți confiscă amintirile în ordinea lor inversă şi că, la final, rămâi cu limba maternă şi cu imaginile primilor ani de viață.
”Când a murit, pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, Emil Cioran era un copil fericit”, spunea Gabriel Liiceanu.
Emil Cioran a cunoscut, din nou, iubirea, la vârsta de 70 de ani
Cea mai cunoscută relaţie a scriitorului rămâne cea cu Simone Boue, cea care, chiar dacă nu i-a fost niciodată soţie în acte, i-a stat alături nu mai puţin de 40 de ani, până când Emil Cioran a murit. La 70 de ani însă, scriitorul avea să trăiască un alt fel de iubire, de-o profunzime şi intensitate rar întâlnite, cu o femeie mult mai tânără decât el.
La momentul respectiv, Emil Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boue, „semi-însurat“ cum i-a mărturisit, la un moment dat, tinerei Friedgard Thoma, într-o scrisoare, el rămânând de altfel alături de Simone Boué până la sfârşitul vieţii.
Cioran: „Să mă pupe-n cur Ceauşescu!“
Era după-amiază. Mă pregăteam să părăsesc un pasager refugiu normand, la Dieppe, unde mă retrăsesem pentru a pune ordine în dezordinea interioară, condiţie prealabilă pentru proiectul unei cărţi, şi mă îndreptam spre o patiserie situată la un colţ de stradă. Acolo am dat faţă în faţă cu domnul Cioran care, surprins, s-a bucurat de acest accident ce „nu-i tulbura singurătatea, ci i-o diminua. Câteodată, ca acum, face bine!“. Sub impactul surprizei, instinctiv, am renunţat la trenul pe care trebuia să-l iau şi, împăciuiţi, ne-am îndreptat împreună spre faleza nesfârşită. „Mie îmi place să merg. Mă ajută. Să facem doi paşi.“ Eram acolo noi doi, eu încă tânăr, Cioran mai tânăr ca mine, acum şi vorbeam sau, mai degrabă, el povestea. Mai întâi, mi-a povestit cum a ajuns la Dieppe, unde un cuplu de prieteni i-a lăsat, ca şi mie de altfel, apartamentul lor. „Era acolo, în blocul din faţă. Cu privirea spre mare. Veneam regulat până într-o zi când s-a întâmplat nu ştiu ce la un robinet şi l-am reparat eu însumi. M-am străduit mult. Dar eşecul a fost colosal. Câteva ceasuri mai târziu apa a ţâşnit de peste tot, a inundat casa, curgea pe scări. Eu nu ştiam ce să fac. Voiam să mă sinucid. Teribil.“ Cioran, amestecând hiperbola nemăsurată a accidentului şi panica de care fusese cuprins, a povestit accidentul cu multe detalii şi asta i-a luat timp. La sfârşit, amintindu-şi tentaţia sinuciderii, a râs.
„Acest formidabil bordel“
Ne-am continuat plimbarea şi ne-am oprit în faţa unei stele funerare ce omagia sacrificiul unei companii de soldaţi canadieni trimise în 1943 pentru a testa posibilităţile debarcării Aliaţilor în Normandia. „Nu mă pot consola cu gândul la aceşti condamnaţi la moarte. Ei veneau aici, ca să fie ucişi şi nu o ştiau. Absurd. Absurd. Războiul ăsta, ce bordel criminal!“ În urechi mi-a răsunat atunci titlul piesei lui Ionesco „Acest formidabil bordel“.
Cioran mă invită apoi la apartamentul său, pentru a-mi arăta o bibliotecă pe care tocmai reuşise să o instaleze. Când am ajuns, marea nu se mai vedea, dar apropierea castelului, copacii, totul amintea Sibiul. N-am îndrăznit sa-mi formulez observaţia care motiva poate atracţia ce o resimţea pentru acest „cuib“ normand. Am intrat şi atunci, eu, care nu mă pricep la lucrul manual, am fost consternat de eşecul lui Cioran: rafturile nu stăteau drepte, cuiele erau bătute strâmb, totul părea gata să cadă, nicio perspectivă ca biblioteca să servească la ceva. El, care iubea perfecţiunea scrisului, se mândrea cu această flagrantă neîmplinire. Am ieşit apoi, el mi-a vorbit din nou – îi plăcea mult să o facă în prezenţa unui ascultător atent – despre Eliade şi „eroarea de a-şi sacrifica o viaţă pentru a obţine premiul Nobel. Ce pierdere de timp! Şi mă mir chiar cum Beckett a putut să-l accepte“. Luaţi cu vorba, am revenit la România şi Cioran mi-a povestit că un prieten din ţară a venit ca emisar oficial să-l convingă să revină simbolic. El care, din teama că „limba maternă creşte ca iarba rea“, nu vorbea decât franţuzeşte, a răspuns invitaţiei, cu accentul cel mai autentic: „Să mă pupe-n cur Ceauşescu!“. Atunci am înţeles: româna rămăsese depusă în el ca un zăcământ viu. Nici anii, nici refuzul de a o cultiva nu o afectaseră. „Să mă pupe-n cur Ceauşescu!“ – frază ce, şi politic, şi lingvistic, confirma intensitatea relaţiei cu ţara acolo, la Dieppe, în Normandia.
[/cmsmasters_text][/cmsmasters_column][/cmsmasters_row][cmsmasters_row data_shortcode_id=”e22vfbgcmm” data_padding_bottom_mobile_v=”0″ data_padding_top_mobile_v=”0″ data_padding_bottom_mobile_h=”0″ data_padding_top_mobile_h=”0″ data_padding_bottom_tablet=”0″ data_padding_top_tablet=”0″ data_padding_bottom_laptop=”0″ data_padding_top_laptop=”0″ data_padding_bottom_large=”0″ data_padding_top_large=”0″ data_padding_bottom=”50″ data_padding_top=”0″ data_bg_parallax_ratio=”0.5″ data_bg_size=”cover” data_bg_attachment=”scroll” data_bg_repeat=”no-repeat” data_bg_position=”top center” data_color=”default” data_bot_style=”default” data_top_style=”default” data_padding_right=”3″ data_padding_left=”3″ data_width=”boxed”][cmsmasters_column data_width=”1/1″ data_shortcode_id=”ligwjxu15″ data_animation_delay=”0″ data_border_style=”default” data_bg_size=”cover” data_bg_attachment=”scroll” data_bg_repeat=”no-repeat” data_bg_position=”top center”][cmsmasters_html shortcode_id=”fhivvfe6o9″][/cmsmasters_html][/cmsmasters_column][/cmsmasters_row]
