in ,

Secrete din viața lui Umberto Eco

„Viața mea s-a rupt la 50 de ani, dar a reînceput”

Pe scriitorul semiotician Umberto Eco îl cunoașteți după ce ați descoperit niște cărți celebre ca „Numele Trandafirului”, „Cum să ne construim dușmanul” și alte opere valoroase pentru contemporanitate. Filosoful, criticul și intelectualul italian a oferit un interviu pentru Hélène Fresnel și Isabelle Taubes, în care a povestit mai multe dintre frământările sufletului său. Dacă Eco e unul dintre scriitorii pe care îi preferați, interviul de mai jos vă va ajuta să-l înțelegeți mai bine pe acest om al simbolurilor.

Orice aș face, mi se pare că fac unul și același lucru. În realitate, în viața mea s-a întâmplat o cotitură trădată și de linia vieții din palma mea. Priviți (arătându-și palma): linia vieții mele se oprește și continuă apoi, ca după o ruptură. Până la 50 de ani, am fost doar teoretician, apoi am devenit romancier. Viața mea s-a rupt la 50 de ani, dar a reînceput. De ce a avut loc ruptura? Pentru că eram prea mulțumit de ceea ce aveam. Am devenit conducătorul unei catedre universitare, iar cărțile mele de semiotică erau traduse în 10 limbi. Am vrut să încerc altceva. De obicei, mulți bărbații de 50 de ani își lasă familiile și pleacă în Caraibe cu niște dansatoare. Am considerat că decizia era prea costisitoare pentru mine, dansatoarea m-ar fi costat cam mult. În „Numele Trandafirului” am ascuns ceea ce sufletul meu nu a arătat nimănui. Am povestit despre lucruri care m-au atins. Atunci când scrii, îți folosești memoria, care e gratuită, dar și simțurile.

Dar când am început să îmbătrânesc, memoria mea de scurtă durată a început să slăbească. Dacă mă pornesc în dormitor după o carte, ajung în salon și uit după ce m-am pornit. Atunci când îmi amintesc de tinerețe, mă ridic la suprafață, iar memoria mea de lungă durată funcționează excelent.

Nu mi-am pierdut niciodată legătura cu copilăria, m-am întors la ea la vârsta de 48 de ani, când am învățat să povestesc istorii. La 12 ani, eu scriam povești și născoceam povestiri. Fiind autocritic, m-am gândit că această muncă nu este pentru mine. Atunci, mă uitam la oamenii scrisului ca la niște ciudați. În realitate, dragostea pentru scris nu m-a părăsit niciodată. Toate cărțile mele seamănă cu niște cercetări. Anume așa îmi satisfac dorința de a fi povestitor. Le povestesc istoriile mele chiar și copiilor.

Sunt interesat de omenire atunci când văd că ea regresează și nu atunci când progresează. Funcția intelectualului este de a privi omenirea cu ochi critic, de a critica societatea. Nu văd niciun sens să scriu despre efectele pozitive ale progresului. Spre exemplu, nu este necesar să scriu despre faptul că medicamentele sporesc durata medie a vieții. E interesant să măsori efectele pozitive, dar nu acesta este scopul meu. Eu vreau să ating punctele slabe, pe care nu le observăm mereu…

Discursul pesimist este des întâlnit astăzi. Italienii își plâng de milă foarte des. Consider că francezii, din contra, nu-și critică suficient de mult societatea. În Franța, spre deosebire de Italia, nu există nimic critic.

Mentorul meu universitar mi-a spus, odată: „Urmărim toată viața o idee, doar că sub diferite forme.” 30 de ani mai târziu, am înțeles că are dreptate. Unica problemă este că încă nu am găsit acel gând, pe care îl urmăresc. Ador fraza unui coleg și prieten de-al meu, care spune așa: „În momentul morții, totul va deveni clar.” Aștept acest moment cu o oarecare nerăbdare, pentru a înțelege, în sfârșit, care a fost ideea principală a vieții mele”, a declarat Umberto Eco.

What do you think?

Written by GoNews

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

GIPHY App Key not set. Please check settings

Îți vei putea cumpăra și aer îmbuteliat

Femei misterioase și diabolice din Evul Mediu