Doi presedinti americani, a caror cariera s-a încheiat prin asasinat, nu înceteaza sa reprezinte obiectul unor studii ale istoricilor din SUA. Crimele comise asupra republicanului Abraham Lincoln (în 1865) si democratului John F. Kennedy (în 1963), sunt despartite de un aproape un veac (dar nu „de singuratate”, caci în 1901 a murit si presedintele William McKinley (foto1), în urma unui atentat). Mereu ies la iveala date noi despre ambele personalitati. Ne vom referi acum doar la „geniul care a abolit sclavia si a unificat tara”, pe baza unor descoperiri publicate în revista „Perspectives in Biology & Medicine”. Vom afla ca Lincoln n-a fost doar un presedinte cu mâna de fier, ci si un om care a stiut sa-si învinga marile conflicte cu propriul destin.

Un dur cu suflet de catifea

 Nascut într-un catun din statul Kentucky (în 1809), Lincoln („Marele emacipator”, sau „Cinstitul Abe”) a studiat singur dreptul si a intrat înca din tinerete în viata politica. În 1860 este ales presedinte, iar în 1861 izbucneste Razboiul civil – provocat de despartirea de Uniune a unor state din sud, care au format Confederatia Statelor Americii. Telurile lui prezidentiale, sustinute cu o fermitate iesita din comun, au fost refacerea Uniunii si abolirea sclaviei. A reusit în ambele tentative, dar a platit cu viata uriasele succese: la 15 aprilie 1865 a fost asasinat de un anarhist.

  Întrebarea la care au raspuns cercetatorii vietii lui Lincoln a fost urmatoarea: ce s-a întâmplat cu el în „perioada neagra” dintre anii 1858 si 1861, când acest barbat atât de tandru cu sotia, Mary, si atât de placut celor din jur a devenit de nerecunoscut. Abe avea dese accese de furie, fara motivatie reala, pe fondul a ceea ce analistii au numit „depresia profunda în forma endogena (interiorizata) sau melancolica”.

 Se întâmpla sa plece de acasa pentru a ramâne într-o singuratate absoluta, pentru câteva ore sau chiar zile; izbucnea necontrolat în hohote de râs, sau, atunci când se enerva, avea grimase înfioratoare, ca si cum ar vrea sa-si sfâsie preopinentul. Insomniile se tineau lant, iar, din când în când, tremuraturile mâinilor si ale barbiei evidentiau o dezechilibrare extrem de îngrijoratoare pentru Mary, care stia de cât de multa caldura sufleteasca era capabil sotul ei.

Dependenta de… mercur

 Culpa acestor manifestari patologice a fost atribuita… mercurului. Lincoln, nu se stie în ce împrejurari, începuse o cura discreta cu „mica pastila albastra” sau „medicamentul tuturor”. În acea epoca, aceasta pilula era considerata un fel panaceu, util (se credea) pentru cele mai diverse afectiuni, de la tuberculoza pâna la dureri de dinti. Sumarele date farmaceutice de atunci nu tineau cont de efectele secundare ale mercurului. Simptomele nevrotice ale lui Lincoln – omul cu suflet de catifea de pâna atunci – devenisera inevitabile.

 Asa a început razboiul interior al viitorului presedinte; când si-a constientizat anormalitatea comportarii, eforturile lui volitive s-au întetit treptat, dar lupta a fost incredibil de lunga. Aproape trei ani a durat acest razboi secret. Lincoln a reusit sa puna capat tratamentului cu mercur, chiar înainte de izbucnirea Razboiului Civil, în 1861. Victoria împotriva lui însusi a uimit pe toti cei apropiati, care abia atunci au aflat ca folosise acel medicament de care devenise dependent – si a carui preparare urma sa înceteze peste câtiva ani. A trecut cu o barbateasca forta psihica peste dramele familiale (moartea fiului) si si-a pastrat neatinse idealurile cu o fermitate exemplara.