În Adolphe de Benjamin Constant, o Înştiinţare a editorului ţine să precizeze chiar de la început că însemnările din carte nu sunt ale autorului, ci ale unui necunoscut, întîlnit de scriitor la un han din Italia, unde se oprise din cauza revărsării unui rîu. Un ins pur și simplu era grav bolnav, şi scriitorul, devenit brusc bun samaritean, îl îngrijeşte fără a se interesa măcar cum îl cheamă. La un timp după întoarcerea acasă, Benjamin Constant primeşte de la hangiu o scrisoare şi o casetă în care se găsesc, printre altele, şi însemnările publicate sub titlul de Adolphe.
Desigur, întreaga poveste e făcută să stîrnească duioşii. Omul îngrijit de scriitor stă sub semnul misteriosului:
„Era un om foarte tăcut, cu înfăţişarea tristă şi nu părea deloc grăbit să-şi urmeze drumul (…). Citea mult, dar fără nici o rînduială; seara se plimba, însă întotdeauna singur şi, adesea, sta zile întregi în jilţ, nemişcat, cu capul sprijinit în mîini”.
Ea are însă şi o semnificaţie mult mai profundă, de istorie literară, în primul rînd. Deschizător de drumuri în proza analitică, Benjamin Constant rămîne, totuşi, un autor clasic. Scriind la persoana întîi, el nu poate concepe textul altfel decît ca realizarea unui univers obiectiv, net diferit de al naratorului. De o modestie exemplară, scriitorul clasic nu crede că viaţa sa interioară sau evenimentul al cărui erou a fost, ar putea interesa pe cineva. Pentru el literatura rămîne istorisirea unor lucruri care, ca să pară adevărate, trebuie să li se fi întîmplat altora.
În acelaşi timp, om al secolului nouăsprezece, Benjamin Constant n-are curajul să se identifice cu personajul narator. Exhibiţionismul presupus de un atare gest nu poate decît să înspăimînte un ins crescut în cultul bunelor maniere. Caietele găsite, jurnalele dăruite de un altul şi pe care el n-a făcut altceva decît să le publice, sunt trucuri prin care scriitorul clasic se distanţează de întîmplările şi consideraţiile din carte.
Acestora li se adaugă trecutul omului ciudat întîlnit de autor (Abatele Prévost, Dostoievski, Turgheniev) la un han, pe un drum de ţară, într-o fîneaţă sau într-o pădure, care n-are altceva mai bun de făcut decît să-i povestească scriitorului viaţa sa. Pentru a se pune la adăpost de bănuiala că ar fi vorba de o şmecherie, fruntaşii caietelor şi scrisorilor găsite se întrec în a da precizări despre întîmplările norocoasei descoperiri. Benjamin Constant ne comunică numele hanului unde l-a întîlnit pe necunoscut (Cerenza, un cătun din Calabria), faptul că hangiul a găsit caseta pe drumul către Strongoli, că înăuntru se aflau, în afara caietului cu însemnări, şi „un vraf de scrisori foarte vechi, – unele fără adresă, sau cu adrese sau iscălituri şterse – portretul unei femei (…)”.
Din aceeaşi nevoie de a se ascunde în spatele insului misterios, care pierde capodopere pe drumul către Strongoli, autorul declară că nu şi-a permis să schimbe nici o virgulă măcar în manuscrisul găsit:
„N-am schimbat o iotă din original; nici măcar numele proprii nu le-am suprimat eu; ele erau indicate, ca în textul de faţă, numai prin iniţiale”.
La rîndu-i, în Manon Lescaut, Abatele Prévost dă şi el date exacte despre împrejurările în care l-a cunoscut pe cavalerul des Grieux, cel care a scris cartea. Cum se întorcea el într-o zi din Rouen, unde rezolvase nişte probleme de moştenire (relatate amănunţit), cum, apucînd-o prin Évreux (unde a rămas peste noapte – aflăm şi asta) a ajuns a doua zi, la prînz, în Pacy, şi cum, bineînţeles, a tras la un han (ni se spune şi numele hanului, ca să putem verifica, Leul de aur), unde află povestea nefericitului înamorat de Manon.
Fireşte, ca şi Benjamin Constant, el n-a făcut altceva decît să transcrie fidel povestea cavalerului des Grieux:
„Trebuie să înştiinţez pe cititori că am scris povestea tînărului îndată după ce am auzit-o; pot fi siguri astfel că este cît se poate de exactă şi de credincios relatată; e exactă pînă şi relatarea cugetărilor şi simţămintelor pe care tînărul aventurier mi le dezvăluia cu deplină bunăvoinţă. Iată aşadar povestea lui, la care nu voi adăuga, pînă la sfîrşit, nimic de la mine”.
Excepţie de la reproducerea exactă o face, totuşi, Daniel Defoe, care, de altfel, o şi recunoaşte în Prefaţa autorului:
„E drept că originalul acestei istorii a fost turnat în cuvinte noi, iar stilul vestitei doamne despre care vorbim aci a suferit schimbări (…)”.
La el, gestul îşi are o explicaţie rezonabilă: cele povestite întocmai de femeia pierdută – în Întîmplările fericite şi nefericite ale vestitei Moll Flanders – ar fi putut împurpura urechile feciorelnice ale cititorilor:
„N-a fost treabă uşoară pentru pana ce s-a ostenit să înşire pînă la capăt această poveste şi s-o facă aşa cum o vedeţi acum, să găsească un veşmînt vrednic de ochii dumneavoastră şi un grai vrednic de urechile dumneavoastră. Cînd o femeie desfrînată în tinereţe, ba mai mult, chiar vlăstarul desfrîului şi viciului, îşi istoriseşte faptele păcătoase şi chiar ajunge să dea în vileag împrejurările care au stat la obîrşia păcătoşeniei ei şi tot şirul nelegiuirilor înfăptuite în şaizeci de ani de viaţă, un autor are mult de furcă pînă să găsească istoriei un înveliş atît de curat, încît să nu dea prilej – mai ales cititorilor vicioşi – să răstălmăcească totul împotriva lui, a autorului”.
Nici vorbă de aceste precauţii la scriitorul modern.
El nu numai că nu se ascunde sub nume de împrumut, dar, mai mult, îşi asumă ca trăite de el şi întîmplări pe care nu le-a trăit.
Dincolo de renunţarea la pudibonderie ipocrită în viaţa socială, fenomenul se explică şi prin cucerirea literaturii de către sinceritate.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
The post Ion Cristoiu: Trucul caietelor găsite pe drum de ţară appeared first on Aleph News.
potrivit alephnews
Acest material este publicat de alephnews.ro distribuit prin mecanismul RSS. Potrivit Legii nr. 8/1996 informațiile de presă nu sunt opere cu drept de autor și nu poartă drepturi de autor.
Salt la sursă
știrea a fost scrisă pe alephnews.ro de jurnalistul Sandu Maria
