Ion Cristoiu: Teroarea preventivă

• Pînă la Stalin, teroarea de stat viza pe adversarii regimului. Cea mai mică tresărire de nemulțumire era rapid și disproporționat sancționată. Această normalitate a reprimării i-a micșorat masiv din proporții.

• Teroarea preventivă, introdusă de Stalin în istoria lumii, explică și numărul imens de victime. Cartea neagră a comunismului, scoasă de Editura Robert Laffont în 1997, dă numai pentru Uniunea Sovietică un număr de 20 de milioane de morți.

• Teroarea stalinistă a fost posibilă tocmai pentru că a vizat oameni care se știau nevinovați. Și care se lăsau duși în lagăr sau la plutonul de execuție, încredințați că dintr-o clipă într-alta se va descoperi eroarea. De unde să știe ei că nu era nici o greșeală?!

Amploarea fără precedent a terorii în perioada stalinistă și-a dezvăluit mai de mult specificul. E vorba de arestarea și executarea inocenților. Pînă la Stalin, teroarea de stat viza pe adversarii regimului. Cea mai mică tresărire de nemulțumire era rapid și disproporționat sancționată. Această normalitate a reprimării i-a micșorat masiv din proporții. Știindu-se țintă, revoltații se ascundeau. Adversarii rămîneau în libertate. Și astfel ei puteau lupta mai departe. Cei prinși se dovedeau și ei primejdioși. În închisoare rezistau încercărilor, înfruntau pe gardieni, făceau prozeliți. Stalin a avut ideea genială, în plan satanic, de a concentra teroarea pe inocenți. Lagărele rusești erau pline nu de luptători antisovietici, nici măcar de cîrtitori, ci de nevinovați. Unii dintre ei erau oameni de treabă, cărora în viața lor nu le-ar fi trecut prin cap să ridice privirile la Tătucul de la Kremlin. Se supuseseră Țarului cu binecunoscuta blajinitate rusească. Acum se supuneau lui Batiușka Stalin. Alții erau comuniști-comuniști. Nu li se clintea credința în măreața Uniune Sovietică nici după ce erau legați de stîlpul plutonului de execuție. Despre eroul romanului său, Totul trece, Vassili Grossman notează:

„În lagăre, Ivan Grigorevici nu întîlnise decît puțini oameni care încercaseră realmente să lupte împotriva puterii sovietice.

Foști ofițeri țariști ajungeau în lagăr nu pentru că înjghebaseră vreo organizație monarhistă. Ei erau închiși pentru că ar fi putut s-o înjghebeze.

În lagăr erau închiși social-democrați și sociali-revoluționari. Mulți dintre ei fuseseră arestați în perioada lor de loialitate și inactivitate filistină. Pe ei îi închiseseră nu pentru că luptaseră împotriva statului sovietic, ci pentru că exista o probabilitate ca ei să lupte împotriva lui.

Țăranii erau deportați în lagăr nu pentru că se răzvrătiseră împotriva colhozurilor. Erau deportați cei care în anumite condiții ar fi devenit, poate, ostili colhozurilor.

În lagăr nimereau oamenii pentru cîte o critică nevinovată; unuia nu-i plăcuseră cărțile și piesele premiate de stat, altuia – aparatele de radio și stilourile de fabricație autohtonă; în anumite împrejurări asemenea oameni ar fi putut deveni dușmani ai statului.

În lagăre erau trimiși oameni pentru că purtau corespondență cu mătuși sau veri stabiliți în străinătate. Erau închiși pentru faptul că posibilitatea ca ei să devină spioni era în cazul lor mai mare decît în cazul altora, care nu aveau rude dincolo de cortină.

Teroarea aceasta nu-i viza pe criminali, ci pe cei care, potrivit părerii organelor represive, prezentau ceva mai multe posibilități decît alții să devină”.

Deși ar putea să pară bizar, cei ce luptaseră împotriva puterii se bucurau de stima gardienilor. Anchetatori, gardieni, șefi KGB îi priveau cu o uimire adînc impregnată de admirație. Ivan Grigorevici dă, într-un lagăr cu regim special, peste un adolescent condamnat la 10 ani, pentru că făcuse și difuzase manifeste antisovietice. Reacția funcționarilor?

„Boris îi povestea lui Ivan Grigorevici că zeci de funcționari ai Ministerului Securității Naționale (printre care figurau mai mulți generali) veniseră să-l vadă, să-l privească. Că un adolescent a fost arestat pentru că făcuse ceva, asta stîrnea un interes enorm. Boris era celebru în lagăr, toată lumea îl cunoștea, deținuții din lagărele vecine se interesau de el”.

De un respect deosebit se bucură și cei ce luptaseră împotriva lui Lenin:

„Anumite femei mai în vîrstă, cu privirea calmă, pașnică fuseseră arestate sub Lenin și fuseseră condamnate la zeci de ani închisoare și lagăr. Erau populiste, socialist-revoluționare, social-democrate. Gardienele aveau considerație pentru ele, hoațele le respectau. Ele nu se ridicau asemenea celorlalți, dacă șeful lagărului intra în baracă”.

Acestea sînt însă excepții. Cei mai mulți însă cred în inocența lor. În condițiile secretoșeniei absolute, ei sînt convinși, înainte de a le veni și lor rîndul, că arestații și anchetații sînt vinovați. Un exemplu de o astfel de naivitate ni-l oferă Maria Svanidze, sora primei neveste a lui Stalin. Potrivit volumului Stalin, vie privée, semnat de Lilly Marcou la editura Calmann Levi în 1996, Maria notează în jurnalul ei, pe data de 5 martie 1937, despre cel de-al doilea proces de la Moscova:

„Execuția lor nu mă satisface. Aș vrea să-i tortureze, să-i ardă pentru toate vicleșugurile lor. Vînzătorii de patrie, murdăria de pe corpul țării”.

Cumnata lui Stalin nu mai are prea mult timp să pună pe hîrtie astfel de gînduri. Într-o seară de decembrie a aceluiași an – 1937 – ea și soțul său se întorceau de la o recepție dată de Ghenia, nevasta lui Pavel, fratele Nadejdei, a doua nevastă a lui Stalin: „Erau eleganți, ea în ținută de seară, el, în smoching. La ușă îi așteptau agenții NKVD. Nu i-au lăsat nici măcar să se schimbe”. Maria va fi condamnată la 10 ani de lagăr. Executată în 3 martie 1942!

Teroarea preventivă, introdusă de Stalin în istoria lumii, explică și numărul imens de victime. Cartea neagră a comunismului, scoasă de Editura Robert Laffont în 1997, sub semnătura unui grup de cercetători, dă numai pentru Uniunea Sovietică un număr de 20 de milioane de morți. Cum a fost posibil acest masacru? Cum a fost posibil Gulagul? Explicația ne-o oferă Vassili Grossman în Totul trece. El povestește cazul unei victime inocente: Mașa. Aceasta fusese arestată pentru că nu-și denunțase soțul. Spre deosebire de luptători, ea se știe nevinovată. Și, asemenea milioanelor de inocenți ruși, credea în dreptate. De aceea, Mașa e convinsă c-a fost arestată din greșeală. Drept urmare, luni în șir așteaptă să-i spună cineva că e liberă, deoarece se comisese o eroare. Speră acest lucru din clipa arestării pînă la urcarea în vagonul de Siberia:

„Anchetatorul o chemase o singură dată. Apoi trecuseră opt luni de pușcărie – zi și noapte, noapte și zi. Disperarea lua locul unei așteptări obtuze, apoi brusc, ca un val al mării, o inunda speranța, convingerea că se va întîlni în curînd cu soțul și fetița ei.

În cele din urmă temnicerul îi înmînase o fîșie îngustă de hîrtie subțire și ea citi: 58-6-12.

Dar și după aceea continuă să spere: poate că așa, pe negîndite, o vor elibera, soțul ei va fi achitat, Iulia – acasă și se vor întîlni pentru a nu se mai despărți niciodată. La gîndul acestei întîlniri, de fericire, o lua cu frig și călduri.

O treziseră în toiul nopții: «Liubimova cu bagajul!». O transportaseră în «corbul negru», ocolind închisoarea de tranzit Krasnopresnenskaia, la gara de mărfuri a Căii Ferate Iaroslavl, pentru a fi îmbarcată în eșalon…”.

Speră și în timp ce trenul o duce spre lagăr:

„Și din nou, aici în eșalon speranța se strecoară în inima ei. Va ajunge în lagăr și i se va spune: «Liubimova, ieși din rînd, a sosit o telegramă, ai fost eliberată» și așa mai departe și toate celelalte; va pleca la Moscova cu un tren de pasageri, iată și stația Sofrino, și Pușkino, și gara Iaroslavski, uite-l pe Andrei cu Iulia în brațe!

Dar și speranța o istovea – de-ar ajunge mai curînd la stația siberiană finală, unde să primească telegrama cu vestea eliberării. Uite și cum aleargă piciorușele subțiri ale Iuliei pe lîngă vagonul care-și încetinește mersul”.

Nu disperă nici după ce se vede în lagăr:

„Ea aleargă, se împiedică, suflă în degetele înghețate și nebunia speranței nu o părăsește – va ajunge în lagăr și acolo îi vor spune că i-a venit eliberarea. De aceea și aleargă ea, pierzîndu-și răsuflarea”.

Și va muri în lagăr, cu speranța în suflet. Dacă ar fi fost vinovată, ar fi avut forța de a se opune arestării. Ar fi avut tăria de a rezista în lagăr. A crezut, asemenea milioanelor de ruși, că în cazul ei s-a făcut o greșeală. Și de aceea a fost vulnerabilă. Ca și alți și alți inocenți. Teroarea stalinistă a fost posibilă tocmai pentru că a vizat oameni care se știau nevinovați. Și care se lăsau duși în lagăr sau la plutonul de execuție, încredințați că dintr-o clipă într-alta se va descoperi eroarea. De unde să știe ei că nu era nici o greșeală?! Că erau dinadins arestați și condamnați? Sub semnul terorii preventive.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Teroarea preventivă appeared first on Aleph News.