Ion Cristoiu: Revoluția pusă la îndoială

Bijuterii argheziene: „Ni se părea oarecum ciudat ca un domn funcționar, oricît de onorabil ar fi el și care nu poate aprecia o lucrare de artă decît prin miros, să fie detașat de la biurou și însărcinat cu gospodărirea unei expoziții de artă.” (Tudor Arghezi, Expoziția de pictură a statului și lipitorile ei, în Facla, 21 iulie 1912)

Tabuuri căzute. După ce Bondarev, Simonov, Rasputin au făcut să cadă tabu-urile literare sovietice despre cel de-al Doilea Război Mondial, Iuri Trifonov îndrăzneşte să pună la îndoială unele tabu-uri despre Războiul Civil prin romanul Bătrînul, tradus la noi, la Univers, în 1983. E drept, Solohov îndeosebi ne arătase faţa crudă a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, dar atît la el, cît şi la prozatorii Viforniţei, imaginea tragică îşi are izvorul în gravele şi complicatele mecanisme ale Istoriei. Mult mai îndrăzneţ, uriaş de îndrăzneţ, Iuri Trifonov abordează tragismul ivit nu din Revoluţie în general, ci din abuzurile comise de chiar Armata Roşie. Saltul e de neînchipuit. Să ne amintim că asprimea cazacilor din romanul Armata de cavalerie i-au adus lui Isaac Babel moartea. Armata Roşie era în Uniunea Sovietică un mit atît de puternic, încît soldaţilor ei li se refuza pînă şi omenescul aflat în război. Acum, iată, Iuri Trifonov conturează, prin drama comandantului Migulin, haosul existent pe Frontul de sud al Armatei Roşii. Chiar dacă el e pus pe seama lui Troţki, totuşi, ideea unor tragice greşeli în Revoluţie rămîne. Rămîne însă, mai ales, sentimentul (şi aici Iuri Trifonov se dovedeşte un mare prozator), că însăşi Armata Roşie, glorioasa Armată Roşie, era alcătuită din oameni. E semnificativ faptul că gravele greşeli faţă de cazaci, excesele de cruzime ale comisarilor politici, se întemeiau nu pe doctrină, ci pe sentiment. Magistral scriitor, intuind profund că mecanismele ascunse ale unor hotărîri stau în sentiment, în omenesc, Iuri Trifonov vede în ura comisarilor politici faţă de cazaci nu o ură abstractă, doctrinară, expresie individuală a unei atitudini de clasă, ci, pur şi simplu, una a săracilor sau a veneticilor faţă de ţăranii gospodari din zonă. Asemănător, neîncrederea lui Troţki faţă de Migulin, generatoare a sîcîielii permanente, îşi are izvorul nu în doctrină, în diferenţa punctelor de vedere asupra problemei căzăceşti, ci în antipatia faţă de succesele militare ale locotenent-colonelului.

Dintre personajele romanului se detaşează puternic Oleg Kandaurov. În literatura sovietică, el e un personaj tipic:

Insul fără scrupule, occidentalizat nu numai din punctul de vedere al confortului, dar şi al moralei. Ca alți iluştri înaintaşi din literatura rusă, personajul Kandaurov exprimă una dintre neliniştile prozatorilor şi cineaştilor sovietici:

În ce măsură modernizarea presupune relativismul moral, lipsa de scrupule, deficitul de bunătate.

S-ar putea spune că, aici, literatura sovietică abordează o problemă generală a socialismului. Că, luînd-o în dezbatere şi pledînd pentru morală, ea îşi împlineşte misiunea educativă. Deosebirea faţă de proza noastră e substanţială. Iuri Trifonov nu pune problema în termeni politici, nu face în roman publicistică. Personajul Kandaurov e proiectat în spaţiul moralei umane dintotdeauna; el este al societăţii sovietice, dar, în acelaşi timp, poate fi al tuturor societăţilor. Subtila condamnare a personajului (subtilă prin destin) nu se face de pe poziţiile activismului politic trecător, ci de pe cele ale activismului moral dintotdeauna. Kandaurov e negativ nu din punct de vedere politic, ci moral. În plus, dezbaterea cazului nu depăşeşte niciodată literatura. „Bătrînul” e o intensă dezbatere moral-filozofică, o carte colcăind de idei şi, totuşi, în nici un moment autorul nu apelează la publicistică. Spre deosebire de proza românească, azi fascinantă de eseistică, proza sovietică rămîne credincioasă literaturii. Dezbaterea filosofică şi morală se află implicată în epic. Deşi tentante, ideile privind Istoria, Revoluţia, Morala nu sînt explicite, puse în evidenţă prin plictisitoare discursuri filozofico-morale, ci implicite, presupuse de estetic.

Confirmare. Dacă mai era nevoie, Nikolai Morozov confirmă că Mircea Dinescu a semnat în Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului tablete publicistice, printre care se numără și cele care oferă portrete ale scriitorilor români contemporani:

„Atunci am tradus în limba rusă cîteva mici eseuri despre scriitorii români contemporani publicate de Dinescu în «Suplimentul literar și artistic» al «Scânteii tineretului» (SLAST), le-am însoțit cu o prefață consistentă intitulată «Cu Mircea Dinescu prin literatura română», și am început să colind redacțiile revistelor literare. Peste tot însă m-a aşteptat un refuz laș: și la «Iunosti», și la «,Literaturnoe obozrenie», și la «,Inostrannaia literatura». Peste tot, sub diferite pretexte, redactorii s-au eschivat de la publicare, deşi apreciau calitatea textului. «Gîndiți-vă! – am pledat eu – Ceaușescu nu e veșnic. Astăzi Dinescu e un disident și se află sub arest, dar mîine va ajunge în prim-plan. Dacă veți publica acest material astăzi, mîine veți fi în mare avantaj.»” (Nikolai Morozov, Corespondentul Agenției TASS care a văzut totul, editura Fundației Culturale Române, Bucurește, 2002, pag 17)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Revoluția pusă la îndoială appeared first on Aleph News.