Ion Cristoiu: Refuzul lui Mihail Sebastian

• Primele semne ale totalitarismului îl neliniștesc. Evreu persecutat, Sebastian urmărise cu sufletul la gură, pe parcursul războiului, mersul Armatei Roșii. Nemții îi sînt dușmani.
• El, persecutatul, el, luptătorul, constată cu stupoare că la o recepție în cinstea Armatei Roșii participă cu entuziasm, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, cei pe care-i întîlnise frecventînd pînă mai ieri ambasada Germaniei.
• Spectacolul e atît de scîrbos încît scriitorul e gata să pună mîna pe condei și să strige. Cît timp avea să se mai stăpînească Mihail Sebastian?  Din fericire pentru el, traversînd strada pe bulevardul Regina Maria, o autodubă îl lovește din plin.

23 august 1944 îi aduce lui Mihail Sebastian libertatea atît de mult așteptată. Spaima de a fi deportat ia sfîrșit. Se pune capăt umilințelor la care fuseseră supuși, de altfel, toți evreii. Nu mai trebuie să meargă la încărcat zăpadă inutilă în vagoane. Poate publica fără nici o precauție. Opinia publică află că el a semnat „Steaua fără nume”. Are la îndemînă funcții. În fine, ai lui au venit la Putere.

Și cu toate acestea scriitorul nu triumfă sufletește. Dimpotrivă, e pe zi ce trece tot mai deprimat, tot mai scîrbit. Notațiile din Jurnalul său nu diferă cu nimic de cele din anii războiului. Aceeași descumpănire fatală; aceeași tristețe funciară. Moral și material pare că nu s-a schimbat nimic. Duminică, 19 noiembrie 1944, scriitorul notează în Jurnal:

„Să fiu drept. Teatrul, deocamdată, îmi dă oarecari bani. Altfel cu ce aș plăti chiria, cu ce am ține cheltuiala zilnică de coșniță?

Nu am nici o «situație». Am refuzat pe rînd 1) să reintru la Fundație 2) să reiau catedra la liceu 3) să fiu numit administrator-sechestru la una din societățile germane 4) să fiu numit la Radio, ca redactor 5) să intru la Jurnalul lui Braniște.

E greu de trăit din refuzuri.

Ce o să fac în ianuarie-februarie, cînd veniturile mele de teatru vor seca?”.

Ce-i cu aceste refuzuri? Ce l-a apucat pe Sebastian? Cînd toată lumea umblă după posturi, el, care are mai mult decît alții dreptul, dă cu piciorul la numeroase oferte, riscînd să moară de foame. Astfel de întrebări și le poate pune un ghiftuit moral. Unul dintre ăia pentru care fericirea se reduce la a fi chiabur peste sute de suflete sau la a sta în capul mesei, acolo de unde începe să se servească din porcul înmormîntat în garnitură. Mihail Sebastian e dezamăgit. Mai mult, e scîrbit. Vremurile așteptate de el se dovedesc sub aspirațiile sale de seismograf bolnăvicios. Constată cu uluire o cotonogeală pentru posturi. Toată lumea se înghesuie să fie răsplătită cu funcții, cu privilegii:

„E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbește să ocupe poziții, să valorifice titluri, să stabilească drepturi.

Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau.

Cel mai bun lucru e așteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am așteptat clipa în care să pot în sfîrșit scoate un țipăt de răzbunare – după atîta scîrbă, după atîta dezgust.

Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. Nu sînt un om de întruniri, de comitete, de ședințe. Mă convoacă toată lumea, ba la liceu, ba la colegiu, ba la scriitori. Ce să fac acolo? Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, cînd nu se mai aude nimic de atîta țipete”. (Miercuri, 30 august 1944)

Ratații simt că le-a venit momentul. Răbufnirea mediocrității îl face pe Sebastian să noteze dezgustat în dreptul zilei de vineri, 1 septembrie 1944:

„Spre seară, o ordonanță tipărită în rusește și românește, pe hîrtii mici cît un program de cinematograf, interzice circulația pe străzi după ora 9 și ordonă predarea aparatelor de radio.

Am impresia că sînt texte-tip, gata făcute înainte de 23 august și care n-au fost încă anulate de situația nou creată. Probabil că foarte repede totul se va lămuri.

Rușii sînt, în definitiv, în dreptul lor. Dezgustători sînt localnicii – evrei și români de-a valma. Presa este grețoasă, Mircea Damian, Cristobald etc.

Am făcut azi-dimineață greșeala idioată de a mă fi dus la d-rul Dorian, unde am fost convocat la o «consfătuire scriitoricească». Am asistat dezarmat la constituirea «sindicatului scriitorilor evrei», cu Benador, Călugăru și Dorian în frunte. Figuri necunoscute, nume inexistente – un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufnește, vechi ambiții, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentație.

Nu-mi iert lașitatea de a nu le fi strigat în față tot ce meritau.

Dar e ultima oară cînd mă mai las prins în asemenea curse”.

Culmea e constatarea lui Sebastian că oamenii se reorientează cu o zăpăcitoare iuțeală. Conformismul vechi, stătut, a luat o nouă înfățișare. Sîmbătă, 16 septembrie 1944 Jurnalul înregistrează o nouă tresărire de scîrbă:

„Sînt mizerii, sînt comedii, sînt imposturi. E Victor Eftimiu, cu nerușinarea, cu prostul gust, cu vulgaritatea lui eternă. E tînărul Macovescu, iacobin feroce, după ce a huzurit sub nemți. E Graur, obtuz, funebru și triumfător. Sînt mii de incidente sau întîmplări care te ofensează. E un înspăimîntător spirit de conformism, nou ca orientare, vechi ca structură psihologică.”

Primele semne ale totalitarismului îl neliniștesc. Evreu persecutat, Sebastian urmărise cu sufletul la gură, pe parcursul războiului, mersul Armatei Roșii. Nemții îi sînt dușmani. Și-i dorește puși cu botul pe labe. Ceea ce se și întîmplă. Numai că eliberatorii, cum li se zice rușilor, sînt grosolani, mai răi, mai fiare decît nemții. Încearcă să găsească o scuză:

„Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate.

Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)

Nu pot lua prea în tragic toate incidentele sau accidentele. Mi se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România să scape prea ușor. La urma urmelor, Bucureștiul ăsta îmbelșugat, nepăsător, frivol e o provocare pentru o armată care vine dintr-o țară pustiită”.

El, persecutatul, el, luptătorul, constată cu stupoare că la o recepție în cinstea Armatei Roșii participă cu entuziasm, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, cei pe care-i întîlnise frecventînd pînă mai ieri ambasada Germaniei:

„Aseară, recepție la Externe. Vivi a stăruit să mă duc, și m-am dus. Agreabil ca mondenitate, dar dezgustător ca spectacol politic. Aceiași oameni care cu cinci luni mai înainte trinquau cu Killinger!…”

Spectacolul e atît de scîrbos încît scriitorul e gata să pună mîna pe condei și să strige. Pentru a renunța imediat:

„Gustul de pamflet alternează în mine cu un fel de silă dezarmată. Uneori tresar de nevoia urgentă de a vorbi și a spune. Toată impostura, toată nerușinarea, toată sinistra comedie care se joacă. Dar pe urmă îmi aduc aminte că nu mă privește. Ce vrei să fac în toată balta asta balcanică?

Cît timp avea să se mai stăpînească Mihail Sebastian?

Ar fi transpus el în practică „nevoia urgentă de a vorbi și de a spune”? Probabil că da. Din fericire pentru el (deoarece știm ce-ar fi însemnat asta mai tîrziu, prin anii ʼ50, marți, 29 mai 1945, în jurul orelor 14.00, traversînd strada pe bulevardul Regina Maria, o autodubă îl lovește din plin. Destinul omului se frînge brusc. Destinul scriitorului rămîne. E posibil ca destinul scriitorului să fi fost salvat de această dispariție tragică a persoanei fizice.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Refuzul lui Mihail Sebastian appeared first on Aleph News.