

Despre Istorie. Tudor Arghezi are o părere proastă despre istorici. Poate că și influențat de faptul că Nicolae Iorga, marele său dușman, era istoric:
„Cînd îți aduci numai aminte de dînșii, strîngi pumnul și-ți arunci capul pe spate, îndîrjit. Sau gemi… După cum stă soarele pe creștetul lumii, sau lunecă întunericul prin fulgerul amurgului; după cum ești singur în temeiul nopții și deodată te podidește, visînd la altceva, jalea flămîndului de-atunci, care cade plumbuit în piept; după timp și după culoarea lui, după împrejurare – te simți deznădăjduit, sau bărbat și răzvrătit, sau copleșit de milă…
Te gîndești întotdeauna la ei și întotdeauna gîndul se desparte de dînșii în libertate și nu ești ținut la nici o datorie.
Cînd vrei să scrii, greutatea numaidecît începe.
Să scrii ca un istoric? Istoriografii tac. Istorie e știința morților; așteaptă să moară timpul pentru ca tainele adunate subt mantie să nu le mai apere mîna care le strînge, și brațul. Cînd moare timpul, mantia lui se desface de la sineși, hîrtiile se risipesc din căptușeală, istoriograful se pleacă și le culege subt catafalc, aruncate de ciocli, și le citește.” (T. Arghezi, 1907…, Facla, 9 martie 1913.)
*
Joacă. Aiureala de structură din romanul lui Evgheni Evtuşenko Dulce ținut al poamelor, tradus la noi la editura Minerva, în 1983, o întîlnesc, graţie cititului la întîmplare, şi în volumul „Portretul unei tinere femei” de Vladimir Makanin apărut în românește în 1983 la Editura Univers. Alcătuit din două părţi, Cărţi vechi şi În goană după, atît de separate că e destul de greu să le vezi ca părţi ale unui singur roman, Portretul unei tinere femei se remarcă prin joaca autorului de-a structurile. Alert, cu acea vioiciune a ruşilor din secolul XX, dînd o puternică impresie de uşurinţă de scriitor, pentru care proza e o simplă joacă, romanul poate fi luat în toate felurile, întors pe toate părţile, acelaşi efect dîndu-l. Îl poţi începe cu partea a doua, care, parcă, parcă, ar fi cu greu, dacă nu continuarea, atunci măcar începutul părţii întîi. Și poţi începe şi normal, cu partea întîi, dar atunci înţelegi cu greu partea a doua, în care nimic aproape nu mai aminteşte de acea blestemată parte întîi; poate doar aluzia, la un moment dat subtil strecurată, că eroina ar fi făcut ceva muncă forţată. Prin dibăcie, dar mai ales prin acea incapacitate de a sta pe loc, prin nevoia de a face şi desface, de a trage pe sfoară, de a se vîrî pe fir şi în faţă, romanul lui Makanin ne amintește de Vițelul de aur al lui Ilf şi Petrov, cu energia-i epică fascinantă, colosală, în stare să pună în mişcare, nu două volume, ci o întreagă enciclopedie. Ca şi la Evtuşenko, ca la toţi ruşii, de altfel, formulele prozei moderne sînt mînuite cu o iuţeală zîmbitoare de prestidigitator: intruziunea fantasticului, absurdul cotidian, monologul interior, apar şi dispar cînd nici nu te aştepţi. Scriitorul rus n-are crisparea autorului român în faţa formulelor moderne, cînd monologul interior e pregătit de vreo sută de pagini, cînd cititorul simte – după încordarea dintre rînduri – că va urma acum ceva modern şi dificil, aşa cum, după încordare, ghiceşti imediat că alergătorul pe care-l urmăreşti atent și pasionat va sări un şanţ peste cîteva clipe.
*
Teză. Nae Ionescu, unul dintre cei mai mari susținători ai BOR pune punctul pe i în disputa despre relația dintre stat și biserică în România:
„Pricina mai adîncă a acestei neînțelegeri stă într-o confuzie: lumea nu-și dă, la noi, seama că statul român nu e un stat confesional. Tot felul de locuri comune, debitate pe tema ortodoxiei, care ar fi salvat naționalitatea românească, au făcut să circule părerea confuză că statul nostru ar fi ortodox. Ceea ce nu e adevărat. Fără a spune dacă e bine sau rău, noi trebuie să recunoaștem că statul român, întrucît și-a însușit așa-zisa structură modernă, nu poate fi dogmatic interesat la viața religioasă a țării; ci numai politic.
Concluzia? Nu există, de fapt, biserică dominantă prin voința și interesul statului și nici prin vreun statut juridic al acestuia. Ci cel mult prin situația de fapt a bisericii și prin hărnicia și osteneala duhovnicească a conducătorilor ei.
Acesta e adevărul. Dar, evident, el nu poate conveni decît unei biserici vii.” (Nae Ionescu, Biserica dominantă, în Cuvîntul, 10 iunie 1929
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
The post Ion Cristoiu: Nae Ionescu: „Tot felul de locuri comune au făcut să circule părerea confuză că statul nostru ar fi ortodox” appeared first on Aleph News.
potrivit alephnews
Acest material este publicat de alephnews.ro distribuit prin mecanismul RSS. Potrivit Legii nr. 8/1996 informațiile de presă nu sunt opere cu drept de autor și nu poartă drepturi de autor.
Salt la sursă
știrea a fost scrisă pe alephnews.ro de jurnalistul Sandu Maria