Ion Cristoiu: Mi-e greu să mi-l imaginez pe Camil Petrescu spălînd scutece

• După apariţia Moromeţilor, omului Marin Preda i s-au presupus subţirimi de-ale lui Ilie Moromete. Numeroase legende, create în jurul lui Marin Preda, divulgate îndeosebi după moarte, se alimentează cancerigen din această presupusă identificare a lui Ilie Moromete cu Marin Preda.
• Citesc în Revista literară din 13 iulie 1947 un interviu cu Camil Petrescu care mă contrariază violent prin acest pasaj al reporterului: .„În cealaltă odaie, dl. Camil Petrescu a trebuit să se devoteze unei activităţi neliterare, dar care este, sîntem siguri, foarte dragă. Îl reclamă zgomotos Camil Aurelian Petrescu”.
• Resortul revoltei mele se deconspiră la iuţeală: Mi-e greu să-l imaginez pe Camil Petrescu tată, spălînd scutece, înfăşînd copilul sau legănîndu-l cu gîngureli ca să adoarmă. Căci – nu ştiu dacă s-a observat – eroul camilpetrescian e îndeobşte neînsurat.

Imagine. Ca într-un roman tolstoian apare imaginea Europei imediat postbelice din Europe since Hitler: The Rebirth of Europe de Walter Laqueur, apărută la Penguin Books în 1982.

Oraşe devastate, cîmpuri arse, căi de comunicaţie distruse, foamete, mari migrări ale populaţiei dintr-un loc într-altul. Mai grav decît toate se conturează, în întreaga Europă, descurajarea morală. Ieşită din cataclism ca dintr-o noapte fără sfîrşit, conştiinţa europeană, clătinată în temeliile sale, îşi revine cu mari, aproape insurmontabile, dificultăţi.

*

Subiectiv. La ora relecturilor, s-a văzut un Sadoveanu modern prin Mit şi Fantastic. Înverşunată de a demonstra că „tradiţionalul” Sadoveanu îşi găseşte locul meritat în proza modernă, exegeza n-a sesizat o altă dimensiune a contemporanităţii lui Sadoveanu: apropierea de literatura subiectivă şi de cea a experienţelor grupului de la „Criterion”. Personajele sadoveniene poartă o taină a lor ca pe o povară. E atît de puternică încît ei simt nevoia aproape fiziologică s-o spună. Altfel au impresia că vor face implozie. De aceea spunerea tainei are un caracter exploziv, în genul spovedaniei dostoievskiene, pentru că e de fapt o eliberare. Ori istorisirea fierbinte, purtînd, ca oţelul laminat, pecetea sufletească, e revendicată de literatura monologului interior. Năprasnicele izbucniri ale personajelor sadoveniene nu sînt naraţiuni reci, faţă de care povestitorul îşi ia distanţa cuvenită, ci mărturisiri dramatice, prin care se destăinuie un trecut și, în măsura în care un trecut înseamnă o personalitate, expunerea sinceră, fără pudori, a unei fiinţe. Simţind natura deosebită a istorisirii, ascultătorii, la rîndul lor, aşteaptă cu sufletul la gură, momentul spunerii:

Nu ne mai chinui, spune o dată! – e un strigăt des întîlnit în povestirile sadoveniene.

Prin neîncrederea în cunoaşterea logică, Mihail Sadoveanu se apropie de literatura experienţelor trăite. Vitoria Lipan şi alte personaje nu pot şti pînă în adîncuri decît ceea ce au trăit sau, într-un fel sau altul, se află în legătură sufletească cu ele însele. Ori ce altceva decît istorisirea ca adevărată a doar ceea ai trăit îşi revendică proza confesiunilor, a jurnalelor?

*

Notă. Ortega Yy Gasset definește astfel realismul în artă:

„Pentru Velásquez, chestiunea se înfăţişează în termeni inverși şi mult mai compromiţători: să poată face ca realitatea însăşi, transpusă pe pînză şi fără a înceta să mai fie mizerabila realitate ce este, să dobîndească prestigiul irealului”.

*

Notă. Blaise Pascal despre nevoia unui punct fix în morală:

„Modul de a vorbi este peste tot la fel. Trebuie să ai un punct de la care să judeci drept. Pentru cei ce pleacă pe vas avem portul, dar în morală unde vom găsi acest punct ?”

*

Imagine. Se spune în mod obişnuit că opera reflectă omul. Așa cum se regășește într-o plantă, solul din care se trage, omul se regăseşte în operă şi, pornind de la om, unii au explicat opera. În cazul marilor scriitori, autori ai unor opere de maximă rezonanţă publică, astfel încît creaţia umbreşte pe autorul ei, putem vorbi de drumul invers: de la operă către om. Opera celebră influenţează omul, atît ca fiinţă reală, cît şi ca imagine publică. După apariţia Moromeţilor, omului Marin Preda i s-au presupus subţirimi de-ale lui Ilie Moromete. Numeroase legende, create în jurul lui Marin Preda, divulgate îndeosebi după moarte, se alimentează cancerigen din această presupusă identificare a lui Ilie Moromete cu Marin Preda. Suprapunere perfectă, pînă la lipire, astfel încît faptele nemoromeţiene asumate de Marin Preda, chiar dacă reale, apar incredibile marelui public. Citesc în Revista literară din 13 iulie 1947 un interviu cu Camil Petrescu care mă contrariază violent prin acest pasaj al reporterului:

.„În cealaltă odaie, dl. Camil Petrescu a trebuit să se devoteze unei activităţi neliterare, dar care este – sîntem siguri – foarte dragă. Îl reclamă zgomotos Camil Aurelian Petrescu”.

Resortul revoltei mele se deconspiră la iuţeală:

Mi-e greu să-l imaginez pe Camil Petrescu tată, spălînd scutece, înfăşînd copilul sau legănîndu-l cu gîngureli ca să adoarmă. Căci, nu ştiu dacă s-a observat, eroul camilpetrescian e îndeobşte neînsurat. Chiar şi cînd e slujbaş la instituţia căsătoriei, are puţine lucruri din ceea ce se îndeobşte numim tată de familie. Pierre Gralla, Danton, Ştefan Gheorghidiu sînt prinşi în drama chinuitoare nu ca soţi, ci ca amanţi. În în timp, imaginea omului Camil Petrescu a fost expropiată de cea a eroului operei sale.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Mi-e greu să mi-l imaginez pe Camil Petrescu spălînd scutece appeared first on Aleph News.