Ion Cristoiu: Dușmănia lui Marin Preda față de idealizarea satului

• Calul şi Amiază de vară, două dintre nuvelele lui Marin Preda din volumul de debut, exprimă, graţie contribuţiei părţilor componente la imaginea întregului, o trăsătură îndeobşte recunoscută la marii satirici: Necruţarea scriitorului cu el însuşi.
• Cele două schiţe par a dezvălui o şovăială de esenţă din personalitatea scriitorului. La început, amintirea pune stăpînire pe rememorare.
• Luciditatea de tip caragealin, specifică lui Marin Preda, intervine poruncitor şi readuce totul în hotarele realităţii rurale. Realitate care refuză lirismul.

Calul şi Amiază de vară, două dintre nuvelele lui Marin Preda din volumul de debut, exprimă, graţie contribuţiei părţilor componente la imaginea întregului, o trăsătură îndeobşte recunoscută la marii satirici:

Necruţarea scriitorului cu el însuşi.

 Acceptînd disociaţia făcută de Kierkegaard între memorieşi amintire, se poate spune că la Marin Preda, satul, ca univers al copilăriei şi adolescenţei, e deja un spaţiu al amintirii. Puternică, definitiv chinuitoare, se iveşte, deci, ispita de a vedea satul dintr-o perspectivă sentimentală. E de altfel privirea tipică aruncată de literatura semănătoristă asupra satului, văzut de scriitorul ajuns matur şi la oraş prin boarea aducerii-aminte.

În acelaşi timp însă, luciditatea nemiloasă, de mare scriitor, îl obligă pe Marin Preda la un unghi de vedere realist şi, prin asta, la o duşmănie clară faţă de sentimentalism. Scrutîndu-şi sever universul copilăriei, scriitorul nu se lasă biruit de nostalgiile amintirii.

În Moromeţii, satul, familia se conturează, aşa cum sînt în realitate: crude, sancţionînd naivitatea, excluzînd lirismul.

De aici dubla atitudine faţă de personajul principal, Ilie Moromete, care-l are ca prototip pe Tudor Călăraşu, tatăl scriitorului: În nici un moment, Ilie Moromete nu apare idealizat. El e un ţăran din Siliştea-Gumeşti, cu imposibilele lui cruzimi faţă de copii, utilizîndu-şi familia ca instrument economic în primul rînd, iluzionîndu-se naiv că timpul are răbdare. Greu sesizabilă în roman, dată fiind amploarea epică, necruţarea scriitorului cu el însuşi se precizează avant la lettre în cele două texte din volumul de debut. Schiţa Calule, pînă la un anumit punct, înduioşătoare. Din motive economice, un ţăran se vede obligat să-şi omoare calul bătrîn, de care se simte însă apropiat. Povestea e lăcrimoasă, scriitorul însuşi, mare iubitor al cailor (personaje de puternic relief în prozele sale) pare copleşit de aduceri-aminte. Prin cruzimea notaţiei însă finalul, răstoarnă totul, obligînd întîmplarea să reintre în cadrele satului real:

„Un glas îl făcu pe Florea Gheorghe să ridice capul speriat:

– Ia uite, băă, răzbătu în văgăună strigătul cuiva, unu’ beleşte un cal”.

Final necruţător, care-l proiectează pe cititor în adevărata lume rurală, şi spune pe nume istoriei pînă acum lirice. Nu e nimic deosebit, precizează, lucid, scriitorul, ceea ce face Florea Gheorghe e o simplă treabă de gospodar din Siliştea-Gumeşti.

O atmosferă fantastică, de basm, lasă să se întrevadă Amiază de vară. Sub greaua lumină a zilei, care, în satul lui Marin Preda, pustieşte şi însingurează, o femeie, Dida, aude din grădină maşina de cusut mergînd singură. Trezită din somn, o vecină, Joiţa, confirmă impresia. Totul, de la gesturile şoptite ale femeilor, pînă la adînca atmosferă de vară, conturează o povestire în care aducerile-aminte ale prozatorului conferă satului lumina îngînată a fabulosului:

„Rămaseră amîndouă tăcute, absorbite, ascultînd. Din salcîmul de alături zbură o vrabie, şi în urma ei, legănîndu-se, o frunză pluti lent spre pămînt. Printre scaieţii care umpleau locul din spatele casei apăru o cloşcă cu puii împrăştiaţi şi rătăciţi, cîrîind nervoasă, singuratică şi nemulţumită. Văzînd cele două femei se opri o clipă cu un picior în aer, cîrîi iar neliniştită de tăcerea şi nemişcarea lor, apoi puse piciorul jos şi trecu mai departe”.

Finalul, căzînd năprasnic, sparge vraja, aducînd povestirea în spaţiul rural, unde realitatea refuză basmul:

„Deodată, din depărtare, parcă din cer, răcni o voce cumplită aruncînd torente de înjurături, imprecaţii şi ameninţări:

– … Unde paştele mă-tii eşti, fă? Vino încoace şi deschide odaia, să bagi sacii înăuntru. Fă, surdo, tu n-auzi să ieşi încoace şi să mă ajuţi să dau sacii jos din căruţă ? Să fie ea a dracului de muiere, dacă dă căldura peste ea de nu se culcă şi doarme pînă se scufundă cinci stînjeni în pămînt, cu pat cu tot… Ho ! fir-aţi voi ai dracului că acum vă desham şi vă dau drumul la apă…

În primele clipe cele două femei ascultară aproape liniştite această voce, apoi pe chipul celei dintîi apăru o nouă expresie de spaimă:

– Gheorghe al tău! şopti ea. Du-te !”

Cele două schiţe par a dezvălui o şovăială de esenţă din personalitatea scriitorului.

La început, amintirea pune stăpînire pe rememorare.

Brusc însă, luciditatea de tip caragealin, specifică lui Marin Preda, intervine poruncitor şi readuce totul în hotarele realităţii rurale.

Realitate care refuză lirismul.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Dușmănia lui Marin Preda față de idealizarea satului appeared first on Aleph News.