Ion Cristoiu: D-ale Teribilelor țarine

• Ion Cristoiu: Aveam în dulapul cu Istoria Rusiei, atît varianta românească, apărută la editura Lider în 2008 (mai există o variantă autohtonă, cea de la editura Orizonturi, din 2004, amîndouă traduse de Cezar Ivănescu).
• Ion Cristoiu: Puterea dată de funcția de țarină e pusă la lucru pentru a se culca cu cine voia.
• Ion Cristoiu: De observat aici plăcerea nebună a Anei, tipică tuturor țarilor de a înjosi demnitatea umană. E drept că membrii Curții intrau în acest joc, ei înșiși purtîndu-se la fel cu supușii.

Azi noapte, deși a doua zi trebuia să mă scol cu noaptea-n cap, am citit pînă pe la 3 din volumul Teribilele țarine a lui Henry Troyat. Aveam în dulapul cu Istoria Rusiei, atît varianta românească, apărută la editura Lider în 2008 (mai există o variantă autohtonă, cea de la editura Orizonturi, din 2004, amîndouă traduse de Cezar Ivănescu). Henry Troyat e un istoric specializat în Rusia. După cum scrie am putea spune, un romancier specializat în Rusia. A scris și publicat cărți despre Petru Cel Mare, Ecaterina cea Mare, Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Țarul Nicolae al II-lea. Lucrarea despre țarine a fost publicată în 1998 la Bernard Grasset sub titlul Terribles Tsarines. Teribilele țarine domnesc între 25-37 de ani. De ce le-a ales Henri Troyat pentru o întreagă carte? Ne răspunde textul publicitar de pe coperta ultimă a variantei franceze:

„În 1725, la moartea lui Petru cel Mare, Rusia își căuta un nou stăpîn. La acea dată, țara se confrunta cu haosul și cu dilema succesiunii. În contextul agitat al căutării moștenitorului potrivit care să se poată impune tuturor, sau dimpotrivă, să nu deranjeze pe nimeni, abundă intrigile urzite de marile familii și se duce o lupta acerbă pentru influență între cei din anturajul fostului suveran. Dar imposibilitatea găsirii unui moștenitor de parte bărbătească provoacă o situație fără precedent. Astfel, puterea va fi acaparată, pentru o perioadă de treizeci și șapte de ani, de către patru femei: trei țarine și o regentă. Însă, ce femei! – Ecaterina I, Anna Ivanova, Anna Leopoldovna, Elisabeta I vor șoca națiunea prin violența, depravarea, pasiunile, cruzimile și extravaganțele lor. Teribile țarine! Curtea se transformă într-o arenă a fiarelor cu apetituri devoratoare. Rusia cea sfîntă pare blestemată. În aceste pagini de splendoare, dar și de cruntă teroare, Henri Troyat relatează destinul unor țarine mai puțin cunoscute, făcînd să reînvie o lume stranie de alta dată – un imperiu condus de femei prin foc și sabie.”

Cele patru femei se definesc printr-o viață de o rară destrăbălare, prin folosirea funcției pentru a se tăvăli cu orice bărbat pe care puneau ochii (invers decît în lumea civilizată, unde șefii exploatează puterea pentru a se culca cu subordonatele), prin umorul crud, prin extravaganțele greu de imaginat la o ființă omenească. Troyat, cu un uriaș talent de prozator rus (e rus de baștină pe numele său adevărat Lev Aslanovici Tarasov), caută cu precădere deraierile tipic rusești ale acestor personaje reale, greu de imaginat nu doar în Occident, dar și în Orient (sultani, califi, emiri). E mai întîi Ecaterina, slujnica prostituată cu care se căsătorise și trăise timp de 23 de ani Marele Petru Cel Mare. Troyat îi atribuie o retrospectivă a vieții după ce e proclamată țarină:

„Cînd se gîndeşte la trecutul ei de fată care însoțea trupele, o apucă amețeala de la înălțimea rangului său de soție legitimă, apoi de suverană. Părinții ei, simpli ţărani livonieni, muriseră de ciumă amîndoi pe cînd ea era încă foarte mică. După ce rătăcise, înfometată şi zdrenţăroasă, colindînd ținutul, fusese culeasă de pe drumuri de un pastor luteran, pe nume Glück, care o folosise drept slujnică. Dar orfelina cu forme nurlii i-a înşelat repede vigilența, bătînd drumurile, culcîndu-se în barăcile soldaților ruşi aflați în campania pentru cucerirea Livoniei poloneze şi urcînd în grad de la un amant la altul, pînă a devenit iubita lui Mencikov, apoi a lui Petru însuşi. Dacă Petru a iubit-o, cert este că nu pentru cultura ei, fiindcă era aproape analfabetă şi abia bîiguia în ruseşte, dar i-a dat numeroase ocazii să-i aprecieze curajul, voioşia şi planturoasele ei farmece. Țarului i-au plăcut întotdeauna femeile voinice şi sărace cu duhul. Chiar dacă Ecaterina l-a înşelat adesea, chiar dacă se înfuria pentru infidelitățile ei, se întorcea la ea chiar după cele mai cumplite certuri.”

Puterea dată de funcția de țarină e pusă la lucru pentru a se culca cu cine voia:

„Lacomă de carne tînără, îşi poate oferi plăceri mai rafinate decît cele procurate prin întoarcerea în brațele unui partener îmbătrînit. Liberă în alegerile ei, îşi schimbă amanții după propria fantezie şi nu se uită la preț cînd e vorba să le recompenseze isprăvile nocturne.”

În rest bea mai ceva ca un cazac, deși teoretic e femeie:

„În timpul numeroaselor supeuri cu care își răsfaţă companionii de jocuri amoroase, Ecaterina bea ca un butoi fără fund. La ordinul ei, vodca ordinară (prostaia) de pe masă alternează cu băuturi tari, franțuzești și germane. Se întîmplă adesea să leşine la sfîrșitul unor zaiafeturi udate din belşug.”

Anna, o altă țarină, nu diferă prea mult de Ecaterina prin primitivism, grosolănie, lăbărțare fizică, nespălare, într-un cuvînt prin absența minimei feminități, fie și în materie de curățenie:

„Asemenea imperialei lui metrese, Bühren adoră luxul, dar nu este deloc scrupulos în materie de proprietate morală sau corporală. Femeie de bun simț, Anna nu se supără că el miroase a transpirație și a grajd și că limbajul lui e aspru ca al unui teuton. Preferințele ei, la masă ca şi în pat, se îndreaptă spre satisfacții substanțiale și mirosuri tari. Îi place să mănînce, să bea, să rîdă. Foarte înaltă, mare și grasă, cu burta revărsată, cu pieptul opulent, pe trupul greoi străjuieşte un chip ca o gogoaşă, umflat, încoronat de un păr castaniu și luminat de doi ochi albaştri strălucitori, a căror îndrăzneală îl dezarmează pe interlocutor înainte să apuce să spună ceva. Pasiunea pentru rochiile în culori țipătoare, supraîncărcate de aurării şi broderii, se însoțește cu disprețul ei pentru parfumurile aromatizate, foarte la modă la Curte. Se susține în anturajul ei că se încăpățînează să-și ungă pielea cu unt topit.”

Hobbyurile ei trimit la incredibila capacitate a țarilor ruși de a avea deraieri greu de imaginat la un om, d-apoi la un stăpîn de popoare:

„O altă contradicție a caracterului ei: deși adoră animalele, are o plăcere sadică să le ucidă și chiar să le tortureze. A doua zi după încoronare și după instalarea ei la Sankt-Petersburg, a ordonat să fie dispuse puști încărcate în fiecare cameră a Palatului de Iarnă. Uneori, cuprinsă de o dorință irezistibilă, pune arma la umăr şi trage, doborînd pasărea din zbor. În timp ce camerele se umplu de fum şi de zgomotul detunăturii, ea își cheamă domnişoarele de onoare speriate şi le obligă să procedeze la fel, amenințîndu-le că altfel le dă afară. Mereu avidă de performanță, se mîndreşte că are tot atîția cai cîte zile într-un an. În fiecare dimineață inspectează grajdurile şi herghelia cu o satisfacție de avar numărîndu-și comorile. Dar ea se amuză și cu sfîrleze sforăitoare olandeze si cumpără, prin intermediul reprezentantului ei la Amsterdam, baloturi de sfoară specială din care confecționează bice cu care le poate învîrti. Are aceeași înclinație pentru mătăsuri şi zorzoane pe care le comandă în Franța. Tot ceea ce flatează spiritul, tot ceea ce atîță nervii e neprețuit în ochii ei. În schimb, nu simte nici o nevoie să se cultive citind cărți sau ascultînd discursurile pretinșilor savanți. Lacomă şi leneşă, se lasă purtată de instincte și profită de cel mai neînsemnat moment de răgaz pentru a se bucura de o siestă.”

Ca la toți țarii Ana găsește o satisfacție nebună în a-i trata pe cei de la curte ca pe niște slugi:

„Orice curtean consideră o onoare şi o fericire să fie admis, dimineața la trezire, în dormitorul împărătesei. Trecînd pragul, vizitatorul descoperă în pat pe Maiestatea Sa cu inevitabilul Bühren culcat alături. Protocolul cere ca noul venit, chiar dacă e mareşal al Curții, să sărute mîna pe care suverana i-o întinde pe deasupra cuverturii. Pentru a-şi asigura grațiile favoritului, unii profită de ocazie şi-i sărută respectuos mîna şi lui. Adesea, adulatorii împing politețea pînă la a săruta și piciorul gol al Maiestății Sale. Se povestește, la ușile apartamentelor imperiale, că un oarecare Aleksis Miliutin, simplu încălzitor de sobe (istopnik), intrînd în fiecare dimineață în camera Annei Ivanovna, îşi impune să adulmece cu buzele, plin de devotament, picioarele țarinei și la fel pe cele ale tovarăşului ei de pat. Drept recompensă pentru omagiul zilnic, acest istopnik va fi înnobilat.”

De observat aici plăcerea nebună a Anei, tipică tuturor țarilor de a înjosi demnitatea umană. E drept că membrii Curții intrau în acest joc, ei înșiși purtîndu-se la fel cu supușii.

The post Ion Cristoiu: D-ale Teribilelor țarine appeared first on Aleph News.