Ion Cristoiu: Cultul personalității lui Ceaușescu era jalnic prin raportare la cel al lui Carol al II-lea

• Presa înainte de Revoluție era un Combinat care producea zilnic simple adieri, și acelea inutile. Altfel spus, o mașinărie alcătuită din profesioniști, obligată să emită, ca o țeavă de eșapament uriașă, mari cantități de clișee.
• Și să fi vrut să-l elogiezi sincer pe Nicolae Ceaușescu și tot n-ai fi reușit, deoarece ai fi fost blocat de cenzură. Despre Nicolae Ceaușescu se putea scrie doar ca despre o Abstracțiune.
• Jurnaliștii din presa comunistă puneau la bătaie un talent de proporții pentru a face cît de cît de citit un reportaj de la un combinat de utilaj greu. Crimele, divorțurile, violurile, tîlhăriile erau abordate la Scînteia tineretului sub acoperirea unei rubrici educative.

Andreea Ciogolea, din partea Antenei 3, m-a sunat pentru o sumă de păreri despre presa anterevoluționară, sau, ca să fim mai preciși, antedecembristă. Eram la BAR. Vorbind în șoaptă, n-am priceput prea bine ce se voia de la subsemnatul: o zicere video sau un text. Ne-am lămurit pînă la urmă. Voia un text despre. Urma să-mi trimită pe e-mail punctajul. Mi-a parvenit următorul mesaj:

„Bună dimineața din nou!

Așadar, în urma discuției pe care am avut-o telefonic aș avea nevoie de la dvs:

– de cîteva cuvinte despre cum era presa înainte de Revoluție, ce s-a schimbat după în bine, în rău;

– cîteva cuvinte și despre cum este în prezent

– părerea dvs. de jurnalist din perioada aceea, dar și ce se promova, ce materiale erau, cum se făceau știrile și ce era de interes.”

Am răspuns:

1. Presa înainte de Revoluție era un Combinat care producea zilnic simple adieri, și acelea inutile. Altfel spus o mașinărie alcătuită din profesioniști (Ferească Dumnezeu de ceea ce azi se cheamă fake news-uri, impropriu, deoarece nu orice știre falsă e fake news; pentru asta e nevoie de rostogolire profesionistă), obligată să emită, ca o țeavă de eșapament uriașă, mari cantități de clișee. La sala de lectură 1 de la BAR, cînd ies sau cînd intru, de la sau spre locul meu, văd de o parte și de alta a culoarului, așezate pe dispozitiv –, ziare larg deschise din anii Ceaușescu. De fiecare dată tresar la priveliștea titlurilor uriașe, patronînd pagini întregi, cu binecunoscutele sintagme: Fiu iubit, Conducător înțelept, genială, măreață. Treceam la vremea respectivă, cum trec și astăzi, drept cel mai bun dătător de titluri din presă. Pentru titlurile plantate zilnic (la un moment dat tributul plătit clișeelor era zilnic) nu era nevoie de talent, cultură, fantezie. Le putea da oricine, chiar și un lucrător cu sapa. La fel era și cu textele despre Nicolae Ceaușescu. Prin comparație cu Cultul personalității lui Carol al II-lea, cel al lui Nicolae Ceaușescu era jalnic. Și să fi vrut să-l elogiezi sincer pe Nicolae Ceaușescu și tot n-ai fi reușit, deoarece ai fi fost blocat de cenzură. Despre Nicolae Ceaușescu se putea scrie doar ca despre o Abstracțiune. N-avea viață omenească, nu de cîntat, dar nici măcar de scris; nu era disponibil decît clișeelor. Doamne ferește să scrii că duce o viață austeră, ceea ce era adevărat! Doar cîțiva, precum Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor își îngăduiau să-l abordeze cît de cît mai publicistic.
2. Cu toate acestea, în toate redacțiile era atotputernic profesionalismul. Cel puțin la publicațiile conduse de mine – Viața studențească, Amfiteatru, SLAST, Teatrul – angajările se făceau doar din rîndurile celor care colaboraseră strălucit pînă atunci. E drept, mai ales de la un moment dat, ca să intri în presă trebuia să ai dosar bun de Cadre. Asta nu însemna însă că intrai dacă aveai doar dosar, nu însă și talent. Dosarul împiedeca inși cu talent să lucreze în presă ca angajați – în postură de colaboratori se putea –, dar nu-ți dădea dreptul să fii ziarist, dacă n-aveai talent. Profesionalismul își spunea cuvîntul și în ierarhia din redacție. Cei cu papagalul, altfel spus, cei care vorbeau mult și bine la ședințele de partid, dar nu străluceau ca ziariști, erau disprețuiți nu numai de redactori, dar și de șefi, ca mine. Profesionalismul implica pasiunea angajată zilnic în exercitarea profesiei de jurnalist. Mult mai important, profesionalismul se concretiza în întrebarea obsedantă a tuturor ședințelor de sumar:

Ce avem de citit în numărul ăsta?

La Scînteia tineretului răspundeam ca adjunct de sectoarele care dădeau materialele de citit ale ziarului: Cultură, eseu, morală, reportaj. Prima ședință de sumar cea de la ora 9 dimineața era în regulă. Paginile din sectorul meu erau predate cu o zi, două înainte de termenul la care trebuia să apară. Intrau în ceea ce se numea atunci, speck. Erau în format de plumb, corectate, măsurate, gata să fie trimise la rotativă. Aveam două ședințe de sumar pe zi, la care participau redactorul șef, adjuncții, secretarul general de redacție și responsabilul de număr, fie șef de secție, fie redactor șef adjunct:

Una la nouă dimineața și una la 14.

De regulă vizitele lui Nicolae Ceaușescu erau anunțate de dimineața, de Agerpres, agenția care ne dădea știrile și reportajele oficiale. Paginile dedicate vizitei sau dacă era o ședință de Comitet Politic Executiv cele care reproduceau cuvîntările lui Ceaușescu se știau de la prima ședință de sumar. Ca să le facem loc, trebuia să lăsăm deoparte paginile cărora le venise rîndul să apară. De regulă, cele de Cultură, de Reportaj, adică paginile de care răspundeam eu. Nici nu vă imaginați ce jale era în secțiile de care răspundeam. Chiar și dacă era vorba de un reportaj de pe un șantier de muncă voluntară a tineretului și nu de relatarea amănunțită a unei crime, ca azi, autorul din secțiile mele murea să-l vadă publicat. Patima publicării ține de profesionalism. Gazetarul nu scrie pentru salariu, ci pentru publicul cititor.

În presa vremii mele se cerea un talent uriaș de jurnalist, mai ales în materie de scriitură. Nimic mai simplu azi să scrii despre o crimă, despre un viol. Subiectul are în sine o cotă uriașă de interes. Nu-ți trebuie, pentru a-l trata, talent, ba chiar nici gramatică. Jurnaliștii din presa comunistă puneau la bătaie un talent de proporții pentru a face cît de cît de citit un reportaj de la un combinat de utilaj greu.

Crimele, divorțurile, violurile, tîlhăriile erau abordate la Scînteia tineretului sub acoperirea unei rubrici educative:

Să discutăm despre tinerețe, educație, răspunderi.

Era un pretext abil de a oferi cititorilor ceva interesant.

Presa de azi beneficiază de atotputernicia libertății de gîndire. Sînt și jurnaliști al căror profesionalism se concretizează în credința că a fi gazetar e cel mai important loc din lume. Dar sînt mulți jurnaliști, care, la angajare, se interesează de program. De parcă poate fi cineva jurnalist doar în orele de program.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Cultul personalității lui Ceaușescu era jalnic prin raportare la cel al lui Carol al II-lea appeared first on Aleph News.