Ion Cristoiu: „Cît înțeleg curcanii, nu e vorbă, tot atît înțeleg și deputații” (Tudor Arghezi)

Trei tablete semnate de Tudor Arghezi în Adevărul literar şi artistic din noiembrie 1927 – O scrisoare, (6 noiembrie 1927), În ascensor (13 noiembrie 1927), Umbrela şi galoşii (27 noiembrie 1927) – înfloresc genial dintr-o sămînţă roditoare şi la alţii:

Plasarea unui personaj al unei lumi într-o lume net diferită şi punerea respectivului să povestească cuiva lăsat acasă experiență.

Formula s-a consacrat în Istoria literaturii prin celebrele Lettres Persanes (1721) ale lui Montesquieu în care un persan, Rica,, scrie acasă, în Persia, despre ce-a văzut în Franța. A mai fost cultivată de Swift în Călătoriile lui Gulliver şi de Mark Twain în Un yankeu la Curtea Regelui Arthur.

Insul, venit într-o lume net diferită în toate planurile de cea din care a plecat, povesteşte cititorilor sau cuiva de acasă impresiile sale din noua lume, văzută însă din perspectiva lumii lăsate-n urmă.
În Un yankeu la Curtea Regelui Arthur, Mark Twain plasează un american din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Anglia Regelui Arthur. Noua lume e văzută însă din perspectiva insului format la şcoala lumii din viitor. Umorul (cînd e, Mark Twain exagerează cu publicistica jurnalistică) apare din ciocnirea a două civilizaţii.

Cele trei proze au fost strînse ulterior de T. Arghezi în culegeri sub titlul Scrisoarea lui Bănică (1, 2, 3).
Personajul narator – vorba teoreticienilor literaturii – să-i zicem Bănică, e un deputat ales la ultimul Scrutin, venit din Provincie întîia oară în Bucureşti dintr-o lume înapoiată, cu prilejul primei sesiuni parlamentare.

Şi în postdecembrism s-au întîlnit multe cazuri de parlamentari din provincie mişcîndu-se stîngaci în Senat sau în Camera Deputaţilor, stîrnind rîsul prin contrastul dintre felul lui de a fi şi exigenţele vieţii parlamentare.

Prea mult comic nu se poate extrage dintr-un asemenea caz, dat fiind că deputaţii noştri, chiar întîia oară în Bucureşti, nu vin dintr-o lume spectaculos diferită de cea din Bucureşti.

Despre personajul său narator, publicistul Arghezi nu ne spune prea multe lucruri.
Ştim că e ales întîia oară, graţie votului universal, şi că e de loc din Romanaţi.

Potrivit normelor, stă la hotel, bîntuie prin Bucureşti şi activează în Camera Deputaţilor. De aici, din Bucureşti, el îi scrie neveste-si, rămasă acasă, impresiile provocate de un Bucureşti aflat faţă de lumea din care provine la distanţă de secole prin facilităţile tehnicii, obiceiuri, provocări. Pentru el, dar şi pentru nevastă-sa, tramvaiul, telefonul, apa curentă, liftul, umbrela şi galoşii sînt noutăţi absolute.

La o adică, Bănică pare a fi venit la Bucureşti nu dintr-un sat românesc interbelic, ci din jungla Amazoanelor, dintr-un trib în care tuberculoza se tratează cu rahat de tigru şi femeile sînt proprietatea vrăjitorului, care le împrumută pe rînd bărbaţilor din luminiş. Descrierea noutăţilor absolute care sînt telefonul, liftul, bideul şi irigatorul nasc hazul.

El, hazul, n-ar fi însă atît de mare dacă insul n-ar fi, înainte de toate, şi un dobitoc nu numai un provincial sălbatic. Rîndurile dedicate primului contact cu hotelul sînt edificatoare:
„De la gară, birjarul m-a dus de-a dreptul la hotelul închiriat de guvern pentru majorităţile zdrobitoare, care produc de obicei aplauzele furtunoase şi ovaţiile unanime. Scoborîndu-mă din trăsură, mă uitai în sus şi nu mă putui opri să nu surîd. Un domn tînăr era în faţa mea.

Nu-mi poţi spune, îl întrebai, pe unde e intrarea, că nu văd nici o poartă?!

Veniţi din provincie? m-a întrebat tînărul. Nu. Din judeţul Romanaţi, am răspuns.
Ce etaş căutaţi? m-a mai întrebat.
Auzind cuvînt «etaş», am rămas să mă gîndesc.
Aud? i-am răspuns. Sînt deputat.

Tînărul mi-a întors spatele şi am auzit, desluşit, zicînd «embesil». Nu prea ştiu ce însemnează, însă am văzut că mandatul de deputat l-a jenat, cum se zice aici, adică i-a tăiat pofta de-a lungi vorba”.
Umor pur şi simplu?
Nici vorbă.
Bănică R. e parlamentar, teoretic trimis în Parlament să decidă în chestiuni de importanţă majoră pentru Popor.
El e însă un dobitoc, un primitiv, un sălbatic descins în Bucureşti.

Cele trei proze sînt, în realitate, trei pamflete sîngeroase împotriva Parlamentarului român şi, de ce nu, a democraţiei noastre etern sulemenite. Satira cruntă dintre rînduri e însoţită de satira făţişă.

Un aspect al vieţii parlamentare e astfel descris de Arghezi prin ochii lui Bănică al nostru:
„De altfel, în politică tot meşteşugul este să interpelezi, adică să tot întrebi. Ai văzut şi tu, din gazetele pe care ţi le trimit, că toată munca Parlamentului nostru se face pe cale de interpelare. Bolile ţării se vindecă prin interpelări, ca durerile de şale cu ventuze. «Ia să mai fac o interpelare!» adică, ia să mai scot un junghi! Şi te sui la tribună, aprinzi chibritul minţii frecîndu-l de chelie şi dai chestiei foc. Toate chestiile laolaltă se numesc chestură, după cum toate scaunele adunate sînt Parlament.

Cînd te sui la tribună, însemnează, cum ar fi la noi, că ieşi din casă pe uşa din dos şi că intri pe scara din pridvor şi că te apuci să le vorbeşti deputaţilor, cum ar fi la noi curcilor din curte. Cît înţeleg curcanii, nu e vorbă, tot atît înţeleg şi deputaţii. Cîte unul se face roşu, se umflă, se scoală din locul lui şi îndeasă cîţiva paşi supăraţi către orator: apoi se întoarce la loc, se dezroşeşte şi se dezumflă, pentru că, în picioare, a priceput ceea ce nu pricepuse şezînd. E drept, lumînarea culcată luminează mai rău.

Interpelatorii nu au de furcă totuşi cu Camera; ei bat şaua ca să priceapă iapa, adică banca ministerială, adică guvernul; Camera avînd urechi, aude ce trebuie să intre în capul guvernului. Acolo e toată buba, acolo e junghiul, acolo se pune ventuza, paharul, interpelarea. Şi ca să faci o interpelare nu e nevoie de mare lucru, ajunge să te superi, şi noi sîntem, în politică, foarte supărăcioşi.
Să mai spună cineva că Arghezi nu e și el, ca și Caragiale, mereu actual!

The post Ion Cristoiu: „Cît înțeleg curcanii, nu e vorbă, tot atît înțeleg și deputații” (Tudor Arghezi) appeared first on Aleph News.