Ion Cristoiu: Capodopera lui Cristi Puiu se ocupă de nepăsarea Universului la moartea noastră

Pierd o noapte întreagă ca să-mă documentez pentru emisiunea cu Cristi Puiu. Despre Cristi Puiu, văzut ca părintele Noului Val în filmul românesc, nu știu aproape nimic. Asemenea tuturor celor din Noul Val, s-a bucurat și se bucură (încă, deoarece dacă o mai ține cu familia și cu Soloviov, Mafia Media s-ar putea să strîmbe din nas), de cultivarea de către Occident. Despre Noul Val știu doar că reprezentanții săi de seamă fac filme pentru festivaluri, la care sînt premiați și lăudați. Românii sînt tare mîndri de creațiile premiate, dar nu merg să le vadă, pentru că sînt prea intelectuale. Nu știu cum sînt filmele lui Mungiu, de exemplu. Profitînd de o insomnie (cel mai eficace mod de păcălire a unei insomnii e să n-o iei în seamă, să nu încerci să adormi, ci dimpotrivă să-ți spui că mureai să nu-ți vină somnul ca să poți lucra la ceva toată noaptea) văd filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, despre care am citit că e o critică adusă sistemului de sănătate din România postdecembristă. Poate fi într-adevăr o critică și chiar poate fi folosit pentru comparații gen S-a întîmplat ca-n Moartea domnului Lăzărescu, dar asta nu înseamnă că filmul e un fel de anchetă de ziar sau de televiziune despre problemele sistemului nostru de sănătate.

Cheia filmului trebuie căutată în secvențele dinaintea mergerii la spital. Dante Lăzărescu, un personaj cu care regizorul, ca toți marii artiști, nu-i amabil, e grav bolnav. Îl doare capul, vomită, a sunat la Salvare. Duce o existență măruntă, ca majoritatea oamenilor. Trimite bani prin postă sorei de la Tîrgu Mureș, se holbează la televizor, și are în grijă trei pisici. S-ar părea că asta-l face simpatic, numai că pisicile joacă în cazul său rolul medicamentului împotriva singurătății. Anumite întîmplări de pe parcursul drumului său către moarte îl dezvăluie ca un pensionar tipic lumii românești. Iscodește pe toată lumea și are convingerea că beneficiază de drepturile omului. La Spitalul universitar, el le reamintește medicilor că de aia sînt plătiți, să se ocupe de bolnavi. Asta ne trimite la fudulia pensionarilor din cartier, acele persoane cu șepcuță de jocheu, care-și exercită nevoia de putere nerezolvată pe parcursul vieții bombănind copii și făcînd ordine la coadă. Deși se grăbesc să-i sară în ajutor, vecinii Mihaela și Sandu Sterian nu trăiesc drama lui, nu suferă împreună cu el. Cei doi își au și ei problemele lor, ca de altfel toți cei din bloc. La un moment dat, vine în apartament un tînăr care-i aduce lui Sandu bormașina. Și în timp ce bătrînul se confruntă cu moartea, cei doi discută despre plecarea la Focșani, după vin pentru Crăciun. Teza de esență desprinsă din aceste secvențe guvernează întregul fim. Fiecare moare singur, pentru că doar el moare. Pentru ca toți cei din jur să empatizeze cu el, ar trebui și ei să moară. Firește, spitalele prin care e plimbat Remus Dante Lăzărescu șochează prin înghesuială, strîmtime, sărăcie, balamuc. Da, dar indiferența medicilor, a asistentelor față de omul pe moarte izvorăște nu din starea precară a sistemului sanitar, ci din imposibilitatea de a empatiza cu Dante Lăzărescu. Camil Petrescu spunea că trăim doar timpul și locul în care ne aflăm. Scriitorul ar trebui completat cu învățătura, Trăim doar ceea ce trăim noi personal. În nici un moment al vieții noastre n-o să suferim în locul celui de lîngă noi, chiar și cînd e vorba de omul iubit sau chiar de copilul nostru. Indiscutabil, compătimim pe colega de serviciu care se plînge că bărbatu-său o bate cînd vine beat acasă. Da, dar în nicio clipă nu putem încerca durerea ei. Pe de o parte pentru că și noi avem problemele noastre, pe de alta, pentru că nu sîntem noi ei în locul ei. Mulți gînditori ai existenței au fost stupefiați de indiferența Universului la moartea noastră. Murim, și după noi copacii sînt aceiași, Soarele strălucește la fel și vîntul bate la fel. Filmul lui Cristi Puiu se ocupă de doar o parte a nepăsării Universului la moartea noastră. La o adică el poate fi extrapolat la nepăsarea Universului în general la moartea noastră. Cum spunea poetul, simplist de altfel, dar adevărat:

„Nu cerceta aceste legi,

Că eşti nebun cînd le-nţelegi!

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea!

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Capodopera lui Cristi Puiu se ocupă de nepăsarea Universului la moartea noastră appeared first on Aleph News.