Ion Cristoiu: Albert Camus ne avertizează: E posibil și Răul pe care-l credem imposibil

• Cărţile lui Albert Camus sînt înainte de toate un efort aproape supraomenesc de a înţelege timpul său. Ele se vor o tentativă lucidă de radiografiere a conştiinţei europene confruntate cu zguduitoarele evenimente ale acestui secol.
• Pe această radiografiere a conştiinţei secolului său, Albert Camus ridică întrebarea: cum să trăieşti? Prin aceasta, morala lui Camus – morala vieţii ce trebuie asumată în deplină cunoştinţă de cauză – se distinge în raport cu alte învăţături de a trăi.
• Pledoaria pentru luciditate, marcînd viaţa şi opera lui Camus, caracterizînd deopotrivă pe jurnalist şi pe scriitor, îl defineşte fundamental angajarea în secolul său a unei mari personalităţi.

Într-unul din Discursurile cu ocazia decernării Premiului Nobel (cel din 14 decembrie 1957), Camus îşi caracterizează epoca astfel:

„Un înţelept oriental cerea mereu, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să-l cruţe de a trăi o epocă interesantă. Cum noi nu sîntem înţelepţi, Dumnezeu nu ne-a cruţat, şi, deci, trăim o epocă interesantă. În orice caz, o epocă ce nu ne permite să ne dezinteresăm de ea”.

Din această caracterizare a secolului său, Camus trage o concluzie fără echivoc:

„Orice artist, că vrea sau nu, e îmbarcat. Orice artist de azi e îmbarcat pe galera timpului său”.

O concluzie – profesiune de credinţă pentru angajarea scriitorului Albert Camus:
Angajare care stă în primul rînd sub raza cuvintelor din Introducerea la Omul revoltat:

„Acesta e un efort de a înţelege timpul meu”.

Cărţile lui Albert Camus sînt înainte de toate un efort aproape supraomenesc de a înţelege timpul său. Ele se vor o tentativă lucidă de radiografiere a conştiinţei europene confruntate cu zguduitoarele evenimente ale acestui secol. Încercînd să sintetizeze starea de spirit continentală la sfîrşitul marelui cataclism istoric, Maurice Nadeau notează în Romanul francez de după război:

„La ieşirea din coşmar s-a constatat că valori de mult timp puse la îndoială erau moarte. Timpul nihilismului, căruia i se aştepta şi i se temea venirea, de astă dată îl trăiam. Foamea, ruinele, spolierele, torturile, milioanele de cadavre, asasinarea deliberată a unor mase de oameni în lagărele de concentrare sau în marile aglomeraţii urbane, şi care aveau să culmineze cu aneantizarea locuitorilor Hiroşimei, ofereau omului european o imagine asupra lui însuşi, în care el nu se recunoştea. Credinţele morale, filozofice, metafizice, care reprezentau cucerirea grea şi răbdătoare a celor mai bune spirite ale tuturor secolelor fuseseră spulberate în eveniment. S-au putut vedea înflorind exaltarea instinctelor biologice şi rasiale, fanatismele religioase şi naţionale, încrederea orbească în Dumnezeu sau Destin. Omul occidental se regăsea, buimac, într-un univers pustiit”.

Cea mai gravă concluzie trasă din această stare de lucruri e sentimentul relativităţii valorilor. În Mitul lui Sisif, Camus îl consideră trăsătura tragică a conştiinţei secolului său:

„Dacă nu se crede în nimic şi dacă nimic n-are sens şi dacă nu putem afirma nici o valoare, atunci totul e posibil şi nimic n-are importanţă. În absenţa lui pentru şi contra, asasinul nici nu greşeşte, nici nu are dreptate. Se pot încinge în linişte crematoriile”.

Confruntat cu delirul istoriei, prima reacţie a omului contemporan a fost mirarea. Asemenea paşnicilor locuitori ai Oranului din Ciuma, oamenii de bună-credinţă şi-au spus, la început, că astfel de lucruri sînt imposibile în civilizaţia occidentală:

„Cît despre concetăţenii noştri, ei nu-şi dădeau seama, din păcate, nu se gîndiseră niciodată că orăşelul nostru ar putea fi un loc special desemnat pentru ca şobolanii să moară aici la soare, iar hotelierii să dispară de maladii bizare. Din acest punct de vedere, ei se găseau în eroare şi ideile lor trebuiau revizuite”.

Primele capitole ale romanului descriu, sub forma parabolei, starea de spirit a unei Europe care, în ciuda evenimentelor evidente, mai credea în victoria Binelui asupra Răului, în caracterul accidental al fascismului. Continentul se mai afla în acea stare de iluzie şi candoare ironizată de Voltaire în povestirile sale filosofice, şi a cărei expresie poate fi găsită în faimoasa formulă a lui Leibnitz:

„Totul e cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

Pe această radiografiere a conştiinţei secolului său, Albert Camus ridică întrebarea: cum să trăieşti?

Răspunsul e unul dintre cele mai fascinante, definitoriu pentru angajarea scriitorului: în deplină luciditate. Prin aceasta, morala lui Camus – morala vieţii ce trebuie asumată în deplină cunoştinţă de cauză – se distinge în raport cu alte învăţături de a trăi. Dacă prin unele valori, morala lui Camus se înrudeşte cu alte formule de viaţă, prin luciditate, ea se singularizează.

Solidaritatea, de exemplu, e împărtăşită şi de Saint-Exupéry. Dar, spre deosebire de Camus, filosof al soarelui mediteranean, al lumii orbitoare, în care se vede totul, Saint-Exupéry face elogiul nopţii:

„Noaptea raţiunea doarme, iar lucrurile se mărginesc să existe. Cele cu adevărat importante îşi reiau forma, supravieţuiesc distrugerilor înfăptuite de analizele de peste zi. Omul îşi adună laolaltă părţile împrăştiate şi devine iarăşi un arbore liniştit”.

Pledoaria pentru luciditate, marcînd viaţa şi opera lui Camus, caracterizînd deopotrivă pe jurnalist şi pe scriitor, îl defineşte fundamental angajarea în secolul său a unei mari personalităţi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Albert Camus ne avertizează: E posibil și Răul pe care-l credem imposibil appeared first on Aleph News.