Epoca Dezamăgirii nu s-a încheiat  

Ca teolog slăbuţ spre excepţional, cum mă consider, aş putea scrie astăzi un text despre Înviere. Într-un fel îl şi scriu, privind către negocierile americano-iraniane (a doua rundă – ieri, la ambasada Omanului din Roma, a treia rundă – pe 26 aprilie, la Muscat). Tot despre viaţă şi moarte, credinţă şi tăgadă, nădejde şi deznădejde, adevăr şi minciună.

Este şi omagiul adus unui om de mare probitate şi curaj, egipteanul Muhammad Elbaradei (foto), fostul director al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) între 1997-2009, laureat al Nobelului pentru Pace în 2005.

Citez din prima sa carte, publicată în 2011 – „Epoca dezamăgirii. Diplomaţia nucleară în vremuri de cumpănă”. Steve Witkoff mai ales, Trimisiul Special al preşedintelui Trump în Orientul Mijlociu (şi peste tot) ar trebui să o deschidă.

… Era în 2006, acelaşi balet în Consiliul de Securitate al ONU, aceleaşi tensiuni în legătură cu programul nuclear al Iranului, aceleaşi ocoluri largi date adevărului de către toate părţile.  

„(…) Cea mai frecventă întrebare în conversaţiile private – cu prilejul întâlnirilor faţă în faţă cu diverşi demnitari, pusă de vecinii de scaun de prin avioane ori după ce ziariştii închideau reportofoanele – suna, de regulă, cam aşa: <Ce credeţi cu adevărat? Chiar încearcă Iranul să pună la punct un program pentru fabricarea armei atomice?>. Părerea mea, mai degrabă intuitivă, se sprijină pe contextul istoric. În primul rând, eforturile Iranului de a obţine materiale nucleare şi de a pune în aplicare programe de cercetare au început la mijlocul anilor 1980 (fără să amintim demersurile şahului, detronat de revoluţia islamică în ianuarie 1979, n.m.), în plin război dintre Irak şi Iran. Potrivit statisticilor, peste o sută de mii de iranieni, inclusiv civili, au fost victimele armelor chimice irakiene. Simţindu-se foarte vulnerabili, s-ar fi putut ca iranienii să fi vrut, la început, să producă arma atomică. Dar la un moment dat – poate după ce războiul s-a încheiat sau pe la jumătatea anilor 1990, când informaţiile colectate indică ajustări neaşteptate ale câtorva programe nucleare iraniene, sau după ce Agenţia (AIEA, n.m.) a demarat investigaţiile – Iranul ar fi putut decide să-şi limiteze programul la dezvoltarea ciclului de producţie a combustibilului, rămânând în mod legitim un stat fără arme nucleare, parte a Tratatului de Neproliferare. Oricum, credinţa mea este că Iranul n-a dezvăluit toate amănuntele despre geneza programului său nuclear. S-ar putea ca, în procurarea materialelor nucleare şi în experimente, să fi fost şi mâna armatei. Oricum, aproape sigur, scheletele ascunse prin dulap nu sunt foarte semnificative, altfel probele ar fi fost mai multe şi mai greu de ascuns (…)”.

Pentru cine vrea să priceapă, această carte (tradusă în româneşte de Sorin Şerb, Editura Rao, Bucureşti 2012) face parte din bibliografia obligatorie.

The post Epoca Dezamăgirii nu s-a încheiat   appeared first on Aleph News.