„… gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României , care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.” (din Testamentul Regelui Carol I)
Majestatea Sa Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 8/20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton și al soției sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de Cadeți din Münster, devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. În 1857 termină cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin, iar în anul 1864 participă ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc. În 1866 este înaintat la gradul de căpitan.
Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească deghizat, sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute „papucul Sultanului”, ceea ce, de fapt nu avea să se întâmple). Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.
Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păstra religiunea României precum și întegritatea teritoriului ei, și de a domni ca domn constituțional”
Domnia lui Carol I începuse, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, la numai 27 de ani, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
Imediat după sosirea lui Carol în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima Constituție a României, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, care prevedea separarea puterilor în stat, independenţa justiţiei şi rotaţia partidelor la guvernare. Aceasta a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 Carol a primit titlul de „Alteță regală”.
Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Carol I provenea dintr-o familie germană cu vechi tradiții. Era un model de ordine și de punctualitate. Firea prințului era în contrast cu țara ce i-a fost dat s-o conducă, „țară lipsită de măsură și mereu în schimbare”. El a reușit să conducă țara nu prin îngâmfare ci prin multă înțelepciune și obiectivitate.
Carol I a fost căsătorit cu Elisabeta-Paulina-Otilia-Luiza principesă de Wied, „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”. Se spune că după o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei, impresionat de personalitatea tinerei prințese.
Un rege devotat, Carol a fost descris drept permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul celor din jurul său.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război intens (Războiul de Independență 1877 – 1878), război în care Carol I s-a aflat efectiv în fruntea trupelor.
La 15/27 mai 1877 regele Carol I a vizitat bateriile regale române de la Calafat. Ajuns acolo, regele a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. A fost deschis focul de către tunul 1 din bateria Carol, după care a executat foc tunul 1 din bateria Mircea, urmat de tunul 1 din bateria Elisabeta. Forțele otomane au răspuns cu foc de artilerie după a doua lovitură românească de tun, iar schimbul de focuri a durat o oră. La prima lovitură românească de tun, se zice că regele Carol I ar fi rostit celebra propoziție: „Asta-i muzica ce-mi place!”
De altfel, coroana regilor Romaniei avea să fie fabricată dintr-o țeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata română aflată sub comanda lui Carol I
La 10 mai 1877 se instituie prima decorație românească – Steaua României.
La 10 mai 1881 au loc festivitățile prilejuite de proclamarea Regatului și încoronarea domnitorului Carol I. Președintele Parlamentului înmînează regelui Carol I și reginei Elisabeta coroanele făurite din oțelul unui tun cucerit de la turci în timpul Războiului de Independență al României (1877-1878).
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol a anunțat existența tratatului și și-a exprimat dorința. A întâmpinat o opoziție destul de ferma din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.
În 48 de ani de domnie, Carol I a făcut dintr-o provincie otomană o ţară europeană modernă, prosperă şi respectată: România.
Sub domnia Regelui Carol 1 a fost adoptată prima lege de organizare a armatei, a fost construită prima cale ferată spre Giurgiu, în 1869 şi a fost inaugurat Portul Constanţa şi cel de la Cernavodă. Bucureştiul a fost modernizat şi a devenit un loc despre care străinii spuneau că este unul dintre cele mai frumoase oraşe din Europa.
Tot sub domnia lui Carol 1 a fost introdus un nou sistem de iluminat cu gaz în tot oraşul şi s-au făcut lucrări pentru rectificarea cursului Dâmboviţei. Din 1872 au început să circule şi tramvaiele trase de cai, iar în 1882 a fost introdusă lumina electrică.
Întreaga sa domnie s-a caracterizat printr-o remarcabilă stabilitate politică. Carol I a fost un suveran sever, disciplinat, cu o moralitate impecabilă, un lider puternic care a avut permanent grijă de imaginea şi de influenţa României pe scena europeană.
„Carol I a construit statul român pe principiul profesionismului, al perfecţionării. Instituţiile moderne ale statului s-au făurit, din anul 1866 până în 1947, pe temeiul calităţii profesionale şi al ierarhiei meritului. A fost timpul unei aspiraţii instituţionale către mai bine, în care cuvintele întru care neamul nostru s-a manifestat în Europa au fost „solidaritate„, „unire„, „împreună„, „prin noi înşine„. Împlinirile lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare şi aducătoare de statornicie. Ele au validat profesionalismul, ca element structural al societăţii româneşti. „, a scris Principele Radu al României într-un editorial publicat de România liberă.
În Testamentul “scris și iscălit de propria […] mână”, Regele Carol I al României înalță “rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor” și roagă “ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit”.
“Succesorul meu la tron – spunea Regele – primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: ” Totul pentru ţară, nimic pentru mine” .
