În antichitate, concepția asupra sfârșitului lumii avea diverse nuanțe în cultura greacă. Filosofii Platon și Aristotel, printre alții, credeau în ciclicitate, adică ideea că lumea trece prin repetate faze de distrugere și renaștere. Platon, de exemplu, susținea că după fiecare catastrofă, supraviețuitorii se reconstruiesc.
Stoicii, în special Platon, îmbrățișau ideea Ekpyrosis, un eveniment de distrugere periodică a cosmosului. Platon calcula că acesta ar avea loc la fiecare 36.000 de ani, marcând un nou început.
În mitologia greacă, lumea nu era centrată pe un sfârșit al umanității sau al lumii, ci pe mituri și epoci trecute. Hesiod, un poet și filosof grec, a scris despre diferite epoci umane în epopeea “Lucrări și Zile.” Acestea includ Epoca de Aur, Epoca de Argint, Epoca de Bronz, Epoca Eroică și Epoca de Fier.
În Epoca de Aur, zeii au creat o rasă perfectă de muritori. În Epoca de Bronz, oamenii au devenit teribili și violenți, fiind distruși în cele din urmă de propriile lor fapte. Într-una dintre versiuni, Zeus a trimis un potop pentru a-i elimina.
După aceea, a apărut Epoca Eroică, marcată de eroii mitologici precum Perseu, Ulise și Ahile. Hesiod considera această epocă ca fiind cea mai bună și se plângea că a trăit în Epoca de Fier, marcată de suferință și lipsă de ajutor divin.
În final, Hesiod prezicea o epocă de Fier în care oamenii se vor confrunta cu suferință fără speranță și vor fi abandonați de zei. Aceasta ar fi ultima fază a omenirii.
Mitologia și filosofia greacă au contribuit la un mozaic complex de credințe despre lume și cosmos, punând mai puțin accent pe un sfârșit al lumii și mai mult pe învățăturile și miturile trecutului.
