Ion D. Sîrbu: Povestea unui intelectual român răpus de teroarea comunistă
În peisajul literaturii românești din secolul al XX-lea, puține figuri ilustrează mai clar ravagiile regimului comunist decât cea a lui Ion Desideriu Sîrbu. Născut în 1919 într-o familie de mineri din Petrila, județul Hunedoara, Sîrbu a urcat rapid treptele educației, devenind un filozof proeminent și membru al Cercului Literar de la Sibiu, un grup de intelectuali tineri care gravitau în jurul lui Lucian Blaga. Blaga, filosoful și poetul emblematic al României interbelice, l-a considerat pe Sîrbu discipolul său preferat, îndrumându-i teza de doctorat și numindu-l asistent la catedra de filozofie de la Universitatea din Cluj.
Viața sa promițătoare a fost însă deturnată de valul represiunilor staliniste care au măturat România după Al Doilea Război Mondial. Inițial apropiat de ideile de stânga – fusese chiar membru al Partidului Național Țărănesc înainte de a se alătura comuniștilor în tinerețe – Sîrbu a devenit rapid un disident incomod pentru regim. În 1947, la doar 28 de ani, a fost numit cel mai tânăr conferențiar universitar din țară, dar a fost epurat din învățământul superior pentru refuzul de a denunța “ideile reacționare” ale mentorului său Blaga. A lucrat apoi ca redactor la reviste precum Teatru și Revista de pedagogie, dar criticile sale subtile la adresa propagandei oficiale l-au făcut ținta autorităților.
Calvarul a culminat în 1957, când Sîrbu a fost arestat sub acuzația de omisiune de denunț – refuzase să-și toarne colegii implicați în discuții critice la adresa regimului. A fost condamnat la șapte ani de închisoare, trecând prin infernul penitenciarelor Jilava și Gherla, urmate de lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei. Eliberat în 1963, nu i s-a permis să revină în mediul academic. În schimb, a fost obligat să lucreze ca muncitor necalificat în mina Petrila, o ironie crudă pentru un om care dezbătuse filozofie cu Blaga și Emil Cioran. “Imaginea unui intelectual de elită împingând vagoane în întunericul minei reprezintă o metaforă brutală a condiției umane sub totalitarism”, notează criticul literar Mihai Barbu în analiza sa asupra vieții lui Sîrbu.
Dar suferința lui Sîrbu nu s-a limitat la detenție. Mulți istorici literari susțin că experiențele sale au inspirat personajul Victor Petrini din romanul Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, un prieten care i-a ascultat confesiunile din închisoare și mină, transformându-le în literatură de succes. Sîrbu însuși s-a simțit deposedat de propria biografie, notând cu amărăciune: “Eu am trăit-o, el a scris-o.” Exilat la Craiova cu domiciliu obligatoriu din 1964, a trăit sub supravegherea constantă a Securității, condusă de ofițerul Olimpian Ungherea. A lucrat ca secretar literar la Teatrul Național din Craiova, dar publicarea operelor sale a fost strict limitată, transformându-l într-un autor de “literatură de sertar”.
În izolare, Sîrbu a creat unele dintre cele mai pătrunzătoare critici la adresa dictaturii ceaușiste. Lucrări precum Jurnalul unui jurnalist fără jurnal și romanul alegoric Adio, Europa! – comparat adesea cu Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov – oferă o radiografie acidă a regimului, descriind cum acesta nu doar ucidea trupuri, ci și sluțea suflete, transformând oameni în turnători și lași. “Regimul ne-a transformat lumea într-o cazarmă”, scria el, anticipând colapsul moral al societății românești post-comuniste. Alte opere includ piese de teatru ca Arca bunei speranțe și Întoarcerea tatălui risipitor, povestiri precum Șoarecele B. și alte povestiri, și corespondență postumă ca Traversarea cortinei.
Tragedia sa a fost pecetluită de moartea prematură pe 17 septembrie 1989, cauzată de un cancer esofagian, cu doar trei luni înainte de Revoluția care a răsturnat regimul Ceaușescu. A murit convins că scrierile sale nu vor vedea lumina tiparului, dar posteritatea i-a făcut dreptate. Astăzi, este recunoscut ca unul dintre cei mai mari memorialiști europeni ai secolului XX, un “șoarece de bibliotecă” transformat în profet al dezastrului uman. Orașul natal Petrila i-a dedicat o casă memorială, iar Petroșaniul un teatru și o fundație culturală în numele său. Soția sa, Elisabeta, a jucat un rol esențial în promovarea operei postume, servind ca model pentru personajul Limpi din Adio, Europa!.
Povestea lui Sîrbu reflectă soarta a mii de intelectuali români sub comunism: un “furt de destin” care a îngropat talente sub teroare și cenzură. Totuși, moștenirea sa demonstrează reziliența spiritului uman – deși i s-a furat biografia, nimeni nu i-a putut confisca demnitatea și talentul. În cuvintele sale: “Să te ferești de cei care nu beau deloc: fiindcă ori sunt bolnavi, ori vicioși, ori lipsiți de umor.” Aceste rânduri, extrase din jurnalul său, capturează ironia chirurgicală care i-a definit opera și viața.
