În 1993, am câștigat un atelier la « Cité Internationale des Arts » din Montmartre, Paris, vecin cu atelierul legendar al lui Jean Marais. Întâlnirile noastre matinale la brutăria din Montmartre erau pline de fascinație, în special când l-am întâlnit pe Delon, un titlu de glorie în cinematografia franceză.
Îmbrăcat într-un mantou bleumarin și o eșarfă roșie, cu părul alb și ochii pătrunzători, Delon reprezenta idealul nostru de eleganță și libertate. Într-o Românie comunistă, el era imaginea unei Franțe strălucitoare și inaccesibile, un simbol al luxului și rafinamentului.
Astăzi, Delon nu mai este doar o legendă cinematografică, ci și o figură emblematică pentru o Franță dispărută. Admirator al liderilor precum De Gaulle și Barre, Delon a fost contestat de progresismul actual, care își găsește reflecția în evenimente precum inaugurarea Olimpadei de la Paris, simbol al diversității și incluziunii.
Delon a criticat aspru acest progresism, afirmând la Festivalul de la Cannes că „vi se ia ultimul drept de a fi o natură umană”. Reacția Hollywood-ului a fost vehementă, cu cererea de a nu-i acorda „Palme d’honneur” în 2019. Acest conflict subliniază tensiunea dintre viziunea tradițională a lui Delon și tendințele actuale ale industriei cinematografice.
Moartea lui Delon a declanșat o reflecție profundă în Franța, punând în evidență pierderea identității naționale sub presiunea progresismului european. Delon a fost mai mult decât un actor; el a fost un simbol al unei epoci în care Franța era considerată un model global. Plecarea sa a lăsat un gol imens în cultura franceză și a subliniat nevoia de regăsire a unei identități naționale, vitală pentru viitorul națiunii în contextul schimbărilor geopolitice actuale.
