Ion Cristoiu: Imaginea robot a scriitorului român: bețiv, laș, demagog, năstrușnic

Am găsit în Folderul Caiete, Eseuri, sub genericul Tipărite prin reviste, acest amplu eseu publicat de mine în presa culturală dinainte de 1989. Am impresia că e vorba de revista Amfiteatru, din timpul cînd eram redactor șef adjunct. Îl reproduc aici, încredințat că oricum va muri uscîndu-se între tonele de hîrtie tipărită și depozitată în bibliotecile României:

„Literatura la persoana întîi

1.2. S-a observat mai puţin, dar mai ales în domeniul prozei, că literatura reflectată de către literatură tentează pe mulţi autori. Lăsînd la o parte jurnalele de scriitori, false sau adevărate (Viaţa ca o pradă, Marin Preda, Caietele Principelui, Eugen Barbu, Sub camuflaj, Maria Banuş, Voce şi val, Veronica Porumbacu), pentru a căror clasificare în compartimente literare critica din ultimul timp depune remarcabile strădanii, lucrările în care prin cîteva sau mai multe pagini, prin personajul principal sau prin altele, secundare, literatura se reflectă pe ea însăşi sînt destul de multe la noi. «Marele singuratec», «Principele», aruncă o scurtă, dar pătrunzătoare ochire, de cîteva pagini, şi asupra lumii scriitoriceşti. Chiril Merişor, eroul din Galeria cu viţă sălbatică, e redactor de editură, are ca şef pe un cunoscut poet academician, şi o mare parte din timpul său e consacrată strictelor evenimente literare. Supravieţuirea I şi Supravieţuirea II ale lui Radu Cosaşu au ca problematică formarea unui tînăr condeier în condiţiile unei puternice atracţii pentru politică. Nesfîrşitele primejdii de Mircea Horia Simionescu e romanul unui roman care se scrie. În «Frumoşii nebuni ai marilor oraşe» al lui Fănuș Neagu, unul dintre romanticii eroi este poet şi-şi publică versurile la radio. Într-o atmosferă cultural-literară din anii ʼ55 se învîrt şi eroii lui Aurel Dragoş Munteanu din Marile iubiri. La toate acestea trebuie să adăugăm Caloianul, romanul lui Ion Lăncrănjan, consacrat în întregime unui scriitor. Fără a fi un lucru nou, descoperit de contemporanii noştri, literatura în literatură îmbrăţişează, la noi, toate cele trei aspecte fundamentale ale domeniului:

a. spaţiu literar, abordat de literatură ca orice alt spaţiu al lumii noi;

b. statutul şi rolul scriitorului în lume ca punct de plecare pentru seducătoare pagini de meditaţie filosofică şi morală;

c. scriitorul personaj introdus în roman din necesităţi de tehnică literară îndeosebi.

Dacă se poate vorbi la noi de o tendinţă generală, ea se manifestă cu precădere în ultimele două aspecte. Avem însă şi exemple ale primului aspect. În cîteva mari romane ale ultimei perioade, se pot întîlni pagini care zăbovesc asupra lumii literare, văzute chiorîş. Lumea noastră literară nefiind pictată cu prea mare bunăvoinţă, e greu de stabilit dacă resortul acestor pagini stă în atracţia pentru un mediu pitoresc cum e cel al scriitorilor sau în plăcerea autorilor de a-şi fixa confraţii, pentru eternitate, într-un veninos insectar satiric. Exceptînd Principele, unde nevolnicii grămătici se justifică în ansamblul omogen al creaţiei, asemenea pagini sînt de circumstanţă în romanele amintite, nu depăşesc cadrul unor farse pe care şi le fac unii altora scriitorii noştri contemporani.

Importantă ni se pare însă prezenţa fenomenului în celelalte două aspecte. Aici explicaţia trebuie căutată înainte de toate în anumite trăsături ale literaturii noastre contemporane. Prezenţa personajului scriitor sau a personajului cu preocupări literare apare pe fundalul unei deosebite atracţii pe care o constituie pentru aproape toţi scriitorii contemporani meditaţia asupra lumii. Nevoia de reflecţie prin literatură, urmare atît a unei racordări la literatura contemporană, dar şi a unei necesităţi de a recupera aspecte neglijate o lungă perioadă de timp, se concretizează printr-o pondere însemnată a intelectualului şi îndeosebi a artistului ca personaj, personaj prin care autorul îşi poate expune mult mai firesc decît prin intermediul unui ţăran sau vagonetar gîndurile sale filosofice. Un ţăran conversînd pe ogor sau chiar la bufetul satului cu vecinii despre destinele civilizaţiei contemporane, despre agresiunea tehnicii asupra naturii, despre Nietzche sau Hegel e mai greu de imaginat chiar în condiţiile deosebitei urbanizări a satului nostru contemporan. În schimb, un scriitor sau un pictor care îşi expune la Capşa sau pe parcursul unei plimbări prin frumoasele parcuri ale Capitalei gîndurile iscate de o lectură filosofică recentă apare ca un lucru firesc. O altă explicaţie ar putea fi găsită şi în excesiva preocupare a unor prozatori pentru inovaţia în domeniul tehnicii romaneşti. E vorba de acele romane scrise mai ales pentru a ilustra o noutate de tehnică literară descoperită de prozator şi, evident, considerată a fi un moment de cotitură în evoluţia formelor literare. Şi cum descoperirea este întotdeauna însoţită de credinţa că, în primă instanţă, critica, înrăită în prejudecăţi, nu va înţelege la adevărata-i măsură inovaţia literară, autorul introduce în roman sau nuvelă un personaj scriitor care, la un moment dat, găseşte prilejul de a arăta ce înseamnă de fapt romanul contemporan. Bineînţeles, opinia acestui personaj coincide perfect cu cea a autorului. E aici poate şi ciudata credinţă a unor scriitori că dacă personajul va declara: în actuala evoluţie a literaturii contemporane, romanul trebuie să fie o plăcintă, critica întreagă va renunţa imediat la criteriile sale, la tot ce ştie că trebuie să fie un roman şi, convinsă, va consacra ample comentarii asupra modului în care se fac plăcintele.

3. Ochiul sarcastic cu care scriitorul român îşi vede uneori confraţii nu rămîne fără urmări interesante pentru o imagine robot a scriitorului român. Scriitorul român contemporan e văzut astfel ca beţiv, laş, năstruşnic, sforăitor, demagog, om al tuturor compromisurilor, gata să-i ia prietenului nevasta sau să se urce pe masă în vederea unui discurs estetic. E lesne de înţeles că în felul acesta scriitorul român e văzut în momentele sale exterioare, accidentale. O pudică reţinere face ca aspecte esenţiale ale vieţii scriitoriceşti, lupta cu materia, chinuitoarele probleme ale creaţiei, nopţile pierdute asupra manuscrisului să nu apară în paginile dedicate vieţii literare. E o imagine parţială, subiectiv-pătimaşă şi cititorul bine intenţionat o înţelege, fără a trage grăbita concluzie că scriitorii români sînt în realitate aşa cum îi descriu confraţii lor. Dar proliferarea unor asemenea imagini riscă pînă la urmă să creeze în rîndul publicului larg, al altor categorii sociale primejdioasa prejudecată pentru statutul şi rolul scriitorului că viaţa unui scriitor e o lungă înşiruire de petreceri, de poze apărute în revistele literare, de onorarii mari încasate pentru muncă puţină, dar mai ales prejudecata scriitorului-bufon, giumbuşlucar, lipsit de orice credinţă morală sau politică. Dar, aşa cum arătam, această imagine se conturează din pagini de circumstanţă consacrată lumii literare. Lucrurile se schimbă în cazul unui roman cum este Caloianul lui Ion Lăncrănjan, avînd ca personaj central un scriitor şi ca temă relaţia artist-Istorie. Primit de către unii critici de pension cu nedrepte observaţii, care i-au pretins autorului un alt stil decît cel pe care problematica şi personajul îl cereau, Caloianul reprezintă o gravă meditaţie asupra relaţiei scriitor-istorie într-o anumită perioadă a Revoluţiei, destinul Alexandru Gheţia fiind semnificativ pentru o anumită categorie de scriitori şi artişti.

4. Viaţa ca o pradă, Sub camuflaj, Voce şi val, serialul publicat de Aurel Baranga în Flacăra au ca obiect o viaţă literară şi social-politică trăită direct de autori. Martori şi participanţi la o perioadă complexă şi contradictorie, mărturiile lor n-au putut fi aşteptate decît cu interes de către critică şi cititor. Cu un interes care depăşeşte sfera curiozităţii de istorie literară, dată fiind specificul perioadei trăite. Căci, dacă jurnalele unor scriitori interbelici sînt importante mai ales prin amănuntele suplimentare aduse la o biografie şi la o operă cunoscute, jurnalele scriitorilor contemporani sînt interesante mai ales prin problematica şi filosofia fascinantă pe care o conţine viaţa literară din perioada 1944-1964. Caracterul deosebit al epocii trăite atrage după sine şi exigenţe deosebite faţă de mărturiile scriitorilor din această epocă, impun o modificare radicală în optica tradiţională a aşa-numitelor jurnale de creaţie ale scriitorilor. Aşa cum magistral a demonstrat Viaţa ca o pradă, asemenea jurnale, pe care le posedă, probabil, mulţi dintre scriitorii noştri contemporani, interesează numai atunci cînd autorul este un mare moralist şi gînditor, un mare prozator înainte de toate, în stare să observe şi să surprindă cu deosebire adevărul vieţii literare, înţelegînd adevărul în sensurile sale esenţiale, drept ceea ce se află dincolo de amănuntul pitoresc, de faptele neutre. Cînd autorul nu reuşeşte să-şi depăşească propria-i persoană, ca în alte jurnale de scriitori apărute în ultimul timp, cînd e incapabil de generalizări morale, psihologice şi filosofice, jurnalele sînt simple consemnări de fapte anodine, fapte care au jucat probabil un rol copleşitor în viaţa persoanei respective, dar neinteresante pentru cititorul de astăzi.“

The post Ion Cristoiu: Imaginea robot a scriitorului român: bețiv, laș, demagog, năstrușnic appeared first on Aleph News.