

Dintre gazetarii interbelici mai de soi, Pamfil Şeicaru e cel mai preocupat de a depăşi superficialitatea la care e condamnat scrisul gazetăresc. Editorialele sale inserează bogate referinţe culturale. Chiar dacă unele dintre acestea ar putea fi suspectate de referinţe cu orice preţ. Gazetarul s-a aventurat şi în spaţiul comentariului de critică literară, ba chiar n-a ezitat să se încurce şi în roman. Poate, de aceea, în exil, departe de condiţia administrativă a şefului de gazetă, ale cărui glorie, autoritate şi putere nu depind inclusiv de scrisul său, Pamfil Şeicaru nu osteneşte a melancoliza pe seama efemerităţii jurnalistice. Va fi descoperit fostul atotputernic al zilei că, desfrunzit de atributele patronului de trust de presă, nu mai avea nici măcar notorietatea unui biet debutant în literatură?
Posibil.
Oricum, indiferent de răspuns, Pamfil Şeicaru profită de orice prilej pentru a se pronunţa asupra efemerităţii la care e condamnat scrisul la gazetă.
Posteritatea lui Constantin Mille îi trezeşte reflecţii amare despre vremelnicia gloriei în cazul marilor gazetari. Nu întîmplător, eseul „Constantin Mille” e publicat nu în „Le Monde” sau în „Le Figaro”, ci în prăpăditul Almanahul Pribegilor Români, şapirografiat în 1960. Uitarea s-a aşternut peste numele unuia dintre cei mai temuţi oameni din zorii secolului XX în România. O constată melancolic Pamfil Şeicaru la întîlnirea cu cîţiva tineri români:
„Am încercat, în seara aceasta, o mare tristeţe văzînd cum trec posterităţii amintirile celor care s-au lăsat prinşi în acest vîrtej continuu – presa – şi şi-au risipit energia în ritualul scrisului cotidian, sortit să fie efemer”.
Tristeţea autorului izvorăşte din constatarea că tinerii aveau imaginea unui Constantin Mille germanofil, luptînd în solda Germaniei împotriva intrării României în primul război mondial. Aceeaşi tristeţe ar trebui s-o împărtăşim şi noi azi, văzînd că despre Pamfil Şeicaru se cunoaşte doar c-a fost şantajist, iar despre Stelian Popescu, că a luat cu japca pămîntul unor moşneni. În 1960 însă, tinerii români de la Paris ştiau totuşi ceva despre C. Mille. Azi, la Bucureşti, nu cred că se va găsi tînăr nici măcar jurnalist, în stare să spună ce-au fost Constantin Mille, Alexandru Beldiman, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Mircea Damian. De aceea, adevărata tristeţe a lui Pamfil Şeicaru e cea stîrnită de vremelnicia scrisului la gazetă:
„Este în natura scrisului gazetăresc ca el să fie efemer. Talentele excepţionale pot smulge o bună parte din articolele lor din prăpastia uitării dar imensa majoritate a gazetarilor sînt supuşi aceleiaşi soarte. Gazetarii ca şi oratorii sînt glorii de scurtă durată”.
Eseul „Nicolae Iorga”, tipărit mai întîi fragmentar, în revista „Carpaţii”, nr. 19-20, 10 mai 1957, şi integral, mai apoi, la Editura „Carpaţii”, Madrid 1957, se ocupă, cum era de aşteptat, şi de gazetarul Nicolae Iorga. Pamfil Şeicaru luase cunoştinţă de articolele publicate în „Neamul românesc” pe cînd pregătea o lucrare despre istoria presei române. Analiza are drept premisă un punct de vedere sceptic asupra rezistenţei în timp a scrisului la jurnale:
„Articolele de ziar se ofilesc repede; ceea ce fusese ecoul vibrant al unor evenimente, sau al unui moment de intensă încordare a spiritului public, nu mai prezintă nici un interes, aşa cum rămîn, noaptea, vitrinele după ce s-au stins luminile”.
Uitarea în care se pierd marile glorii ale jurnalisticii e cu atît mai dureroasă cu cît o raportăm la strălucirea şi puterea din timpul vieţii de gazetar. Se pare însă că, în plan existenţial, ei sînt supuşi aceleiaşi legi care guvernează destinul marilor actori, al marilor sportivi şi, mai nou, al vedetelor de televiziune. Asta în timp ce la scriitori îşi spune cuvîntul un fenomen invers: discreţia din timpul vieţii e compensată din plin de gloria postumă. Să ne amintim că la vremea cînd Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu făceau să tremure fotoliile de sub miniştri, trăia şi scria un cetăţean pe numele său George Bacovia. Cine nu-l ştie azi pe marele poet? În schimb, cine îi ştie azi pe Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu?
Uitarea care loveşte numele unor mari gazetari se explică însă şi prin absenţa oricărei preocupări a gazetarilor de azi faţă de înaintaşi, faţă de istoria presei româneşti. Îşi citesc antecesorii. Gazetarii nu. Dar, dacă mă gîndesc bine, ei nu citesc deloc.
The post Ion Cristoiu: Pamfil Șeicaru: „Este în natura scrisului gazetăresc ca el să fie efemer” appeared first on Aleph News.
potrivit alephnews
Acest material este publicat de alephnews.ro distribuit prin mecanismul RSS. Potrivit Legii nr. 8/1996 informațiile de presă nu sunt opere cu drept de autor și nu poartă drepturi de autor.
Salt la sursă
știrea a fost scrisă pe alephnews.ro de jurnalistul Sandu Maria