Ion Cristoiu: O capodoperă sadoveniană de tip fantasy

• „În luna lui dechemvrie 10 zile, cursul anilor fiind 1788, s-a arătat, noaptea, pe cer, stea cu coadă, căreia latinii îi zic cometa, adică mătură. Acesta semn a fost scris şi-n letopiseţi – şi învăţaţii oameni ai ţării şi vlădicii, strîngîndu-se în sobor, au arătat că este tot mare veste a lui Dumnezeu, însă nu sfîrşitul lumii.”
• “Aga Roşea ridică şi el ochii şi văzu paserea străină. Era cît un corb, însă avea pene albastre ş-un ciont încovoiat. În lucirea de la asfinţit îi fulgerau ochii ca două rubinuri mari. În acel minut, slujitorii cei patru care ieşiseră cu poruncă strînseră pe Donie între piepturi şi-l cu prinseră de grumaz”.
• “Paserea cea străină din mesteacăn răspunse întocmai, cu acelaşi sunet, căscînd pliscul de trei ori. Desfăcînd aripi ascuţite, fîlfîi în înălţime ocolind mortul şi observîndu-l cu ochii ei de jar; apoi lunecă spre asfinţit. Paserea n-a mai fost văzută vreodată de atunci pe pămînt, rămînînd numai ca un semn al acelei vremi.”

Donie, starostele de Putna, e ridicat de oamenii lui Duca Vodă pentru a fi ucis pe drumul spre Cetatea de scaun. Mihail Sadoveanu face din asta în Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă izvorul unei capodopere a literaturii de tip fantasy:

„Iar în luna lui dechemvrie 10 zile, cursul anilor fiind 1788, s-a arătat, noaptea, pe cer, stea cu coadă, căreia latinii îi zic cometa, adică mătură. Începînd dintr-un sîmbure cu mare lumină din zarea ţării ungureşti, cuprindea în sus cu lungimea sa jumătate de cer între amiază şi apus. Şi zi cu zi scurgîndu-se, se tot urca în sus cătră miezul nopţii, învîrtindu-se precum este umbletul cerului, cu stelele, cătră apus. Acesta semn a fost scris şi-n letopiseţi – şi învăţaţii oameni ai ţării şi vlădicii, strîngîndu-se în sobor, au arătat că este tot mare veste a lui Dumnezeu, însă nu sfîrşitul lumii cum răcnea şi se spăimînta prostimea de la ţară.

A doua zi sîmbătă, în 11 dechemvrie, s-a fost oprit la Tîrgu Frumos, în curţile domneşti de acolo, aga Roşea, aducînd cu slujitorii săi pe fiastrul Hîncului Donie, care era staroste la ţinutul Putnei. Din porunca Domniei, Roşea îl călcase noaptea şi-l ridicase din pat de lîngă jupîneasă, pornindu-l într-aceeaşi clipă de la Focşani cătră scaun. Iar pe cale, într-a doua noapte, s-a arătat cometa.

Umblînd călare lîngă agă, între slujitori, Donie se mira de ce-l va fi chemînd năprasnic Domnia.

– Căci eu, cinstite agă Roşea, mă ştiu drept, cu mare credinţă lui Dumnezeu şi stăpînului meu. Eu norodul nu l-am asuprit şi lacrimile sărmanilor şi văduvelor le-am şters. Pe cei răi i-am prigonit şi posturile le am ţinut cu rînduiala.

– Prea cinstite staroste Donie, răspunse aga, gîndurile lui Vodă noi nu le putem şti, după cum nu putem cunoaşte voia lui Dumnezeu, care s-arată în acest semn de spaimă. Socot că n-a fi nimic rău şi are numai nevoie de domnia ta să-ţi deie o poruncă, ori să ţi ceară un sfat.

– Se poate, încuviinţă Donie, cu inimă curată. De cînd s-au tulburat iarăşi mazilii şi răzăşii de la Orhei, măria sa stă cu grijă, cu toate că serdarul Constantin îi stropşeşte pretutindeni pe unde-i ajunge. Nu poate însă uita Măria sa trecuta oară, cînd a burzuluit ţara Hîncu, bărbatul de-al doilea al maicii mele. Se îndoieşte că buntul va putea fi supus degrabă, şi, ştiind că eu atuncea l-am urît pentru fapta sa pe tatăl meu cel vitreg, Vodă mă chiamă să-mi deie şi mie slujba lui Cantemir serdar. Ori poate vrea să mă-ntrebe dacă nu cunosc eu anume pe unii făptaşi din trecut, care ar fi amestecaţi în tulburările de acuma. Ara aflat într adevăr de unii care au fost ş-atunci şi care s-au sculat ş-acuma.

– Se poate… răspunse la rîndul său aga.

Despre aceasta au mai vorbit iarăşi într-alt chip: Donie se întorcea la grija sa ca cerbul cătră adăpătoare, găsind o însă uscată, căci de la aga Roşea n-avea de unde scoate mai mult. Apoi, cînd s-a arătat steaua cea cu coadă pe cerul nopţii, au ascultat în lungul drumului felurite vorbe de înfricoşare care l-au tulburat pe agă, iar pe Donie l-au făcut să puie peste grija dintîi altă grijă mai mare. Astfel au ajuns la Tîrgu Frumos în amurg ş-au descălecat în ograda caselor domneşti în popas.

Acolo, un călăraş aştepta pe aga, c-o însemnare pecetluită, în picioare, între slujitorii săi descălecaţi, Roşea a desfăcut-o ş-a vrut s-o cetească în zarea luminii. Neputînd, a intrat în casă, la o făclie. Cînd a ieşit, a privit cu frică parcă împrejur şi şi-a întors ochii spre steaua cea nouă.

– Veste bună? îl întrebă starostele de Putna.

– Dumnezeu ştie… răspunse Roşea, oftînd.

– Te uiţi cătră acel pojar tainic din cer? îl întrebă iar Donie. Nici eu nu mi pot lua ochii de la el. Şi tot astfel ca noi, stau şi privesc cu uimire toate sufletele de pe acest pămînt fără a-l înţelege. Stau privind copiii mei şi soaţa mea, în casa noastră de la Focşani, şi se tem, cugetînd că eu sînt călător şi poate mă duc cătră o primejdie.

– Cinstite şi iubite staroste Donie, acuma mă gîndesc că steaua aceasta poate să fie semn împotriva tiranilor, mormăi Roşea, aşa încît să nu l-audă slujitorii.

Apoi chemînd patru dintre oamenii lui la poruncă, intră iarăşi în casă pentru puţină vreme.

Curînd ieşiră; şi cei patru slujitori înaintară spre Donie, fără ca să li se audă paşii prin omătul moale. Donie nu i auzea şi din pricină că se uita cu luare aminte spre o pasere străină care se aşezase pe un vârf de mesteacăn bătrîn în laturea casei şi se cumpănea legănîndu-se lin pe crenguţa mlădie, în lucirea dulce a serii. Era o vreme de moină, fără pic de vînt.

Aga Roşea ridică şi el ochii şi văzu paserea străină. Era cît un corb, însă avea pene albastre ş-un ciont încovoiat. În lucirea de la asfinţit îi fulgerau ochii ca două rubinuri mari. În acel minut, slujitorii cei patru care ieşiseră cu poruncă strînseră pe Donie între piepturi şi-l cu prinseră de grumaz. Cînd îl simţiră răsărind, se abătură asupra lui zugrumîndu-l, după ticălosul obicei al paginilor. Donie n-avu vreme, în clipa morţii, să sloboadă decît un răcnet scurt, un fel de zbucnire a groazei, care n-avea nimic omenesc. Paserea cea străină din mesteacăn răspunse întocmai, cu acelaşi sunet, căscînd pliscul de trei ori. Desfăcînd aripi ascuţite, fîlfîi în înălţime ocolind mortul şi observîndu-l cu ochii ei de jar; apoi lunecă spre asfinţit. Aga Roşea rămase la locul său îngrozit, urmărind o cu privirile şi fiind încredinţat că s-a suit spre steaua cu coadă. Într-adevăr, toată lumea care a aflat de întîmplare nu s-a mai îndoit de aceasta şi nici paserea n-a mai fost văzută vreodată de atunci pe pămînt, – rămînînd numai ca un semn al acelei vremi.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: O capodoperă sadoveniană de tip fantasy appeared first on Aleph News.