Ion Cristoiu: George Enescu era bijuteria de la Curtea Marucăi

• La Palatul Cantacuzino, marele muzician e pus să cînte pentru oaspeţi în prezenţa soţului Marucăi, Mihail Cantacuzino. În vanitatea ei nemărginită, ea nu se dă în lături de la a se înfăţişa drept stăpîna bijuteriei numite Enescu.
• La Muzeul George Enescu din Capitală, amenajat în casa mică din spatele Palatului Cantacuzino, pe dreapta, cum intri, se află salonul în care Maruca organiza reuniunile muzicale, continuare a obiceiului de acum aproape două decenii. Acolo se lungea Maruca, asemenea unui sultan.
• Că marele artist satisface din plin vanitatea Marucăi ne-o dovedeşte obstinaţia cu care femeia, chiar şi după ce-i devine nevastă cu acte, în decembrie 1937, continuă a-l folosi pe Enescu pentru a domina viaţa din înalta societate bucureşteană.

Pentru Maruca, zisă și Cantacuzino, George Enescu e o bijuterie care stîrneşte invidia, un căţeluş pe care-l înfăţişează oaspeţilor ca să-i dea gata. La Palatul Cantacuzino, marele muzician e pus să cînte pentru oaspeţi în prezenţa soţului Marucăi, Mihail Cantacuzino. În Destăinuiri despre George Enescu, Ilie Kogălniceanu, fiul Ninetei, n-are nici o îndoială asupra situaţiei umilitoare în care era pus marele artist:

„Toată societatea aleasă care se perinda la Palatul Cantacuzino ştia în ce calitate era el (G. Enescu – n.n.) prezent” – scrie Ilie Kogălniceanu.

Şi mai departe:

„Audiţiile muzicale de la palatul Cantacuzino erau cunoscute şi se bucurau de prezenţa numelor sonore ale aristocraţiei româneşti şi chiar străine. Enescu era «oferit» acestor invitaţi ca artist, dar nimeni nu ignora legătura sa cu Maruca. Mişu Cantacuzino, prezent uneori la aceste reuniuni, era primul care cunoştea situaţia, în care el, desigur, se complăcea; Enescu mărturisea deseori Ninetei jena lui de a cînta în casa soţului Marucăi, de care avea oroare”.

L-a iubit Maruca pe Enescu? Întrebarea, de tip telenovelă, are un răspuns în atitudinea femeii faţă de ceea ce se pretinde a-i fi iubit.

Ilie Kogălniceanu intuieşte exact. Explicabil. E bărbat. O femeie care iubeşte de-adevăratelea nu-şi pune bărbatul iubit într-o postură atît de stingheritoare. Autentică dacă ar fi fost, Maruca s-ar fi întîlnit în taină cu George Enescu. În vanitatea ei nemărginită, ea nu se dă în lături de la a se înfăţişa drept stăpîna bijuteriei numite Enescu. Mihail Cantacuzino ar fi putut curma spectacolul lui Enescu în postura de lăutar la Curtea Marucăi. N-o făcea, deoarece nu el, ci muzicianul ieşea boţit din întreaga afacere. Lumea bună ştia că el încălcase primul pactul conjugal. Lumea bună ştia că el are numeroase amante. Trecînd şi drept om de lume, el se salva în ochii saloanelor bucureştene prin prezenţa lui G. Enescu la concertele de la Palatul Cantacuzino.

Că marele artist satisface din plin vanitatea Marucăi ne-o dovedeşte obstinaţia cu care femeia, chiar şi după ce-i devine nevastă cu acte, în decembrie 1937, continuă a-l folosi pe Enescu pentru a domina viaţa din înalta societate bucureşteană. Apartamentul din Lahovary e transformat în sală de concerte. Îşi aminteşte Ilie Kogălniceanu:

„La aceste întîlniri muzicale, Maruca stabilise anumite reguli care s-au respectat. Nu se fuma. În pauză, fumătorii se retrăgeau în vestibulul de lîngă ascensor, avînd însă uşa apartamentului deschisă. Maruca îşi păstra locul, întinsă pe fotoliul lung, pe care îl vom regăsi mai tîrziu în salonul din casa mică în curtea Palatului Cantacuzino. În timpul audienţei era o linişte perfectă chiar în acele clipe cînd Enescu întrerupea discursul muzical pentru a face o reclamă partenerilor săi, abia şoptită”.

Prezenţa la aceste reuniuni depindea în exclusivitate de Maruca:

„În casa lui Enescu şi a Marucăi erau prezente pentru aceste întîlniri muzicale circa 15-20 persoane. Unele aveau privilegiul de a se bucura de invitaţie permanentă. Se cam ştia, de la o săptămînă la alta, data reuniunii următoare. Se ocolea ziua de marţi, cînd erau reuniunile de la doamna Irina Procopiu, în casa ei din B-dul Dacia. Unii erau invitaţi în ambele locuri şi Maruca nu dorea ca Irina Procopiu să-şi închipuie că-i sînt răpite persoanele care, desigur, în aceeaşi zi ar fi ales să meargă la Enescu. Ceea ce dorea Maruca era ca aceste reuniuni muzicale să nu aibă doar caracterul unor repetiţii pentru recitaluri la Ateneul Român, ci să fie reuniuni cu programul hotărît deseori de dînsa. În apartamentul din strada Lahovary nu se afişa programul, aveai impresia improvizaţiei, ca şi cum s-ar zice: «Ce cîntăm astăzi?» Uneori se auzea vocea Marucăi la începutul şedinţei: «Pinx, Le grande Alexandre». Se referea la Sonata pentru pian şi vioară nr. 10 de Beethoven”.

Se deslușește lesne grija Marucăi de a dovedi că era stăpîna absolută a lui Enescu. Asemenea unui lăutar, acesta n-avea nici un cuvînt de spus asupra programului.

Cînta ceea ce-i propunea nevasta!

La Muzeul George Enescu din Capitală, amenajat în casa mică din spatele Palatului Cantacuzino, pe dreapta, cum intri, se află salonul în care Maruca organiza reuniunile muzicale, continuare a obiceiului de acum aproape două decenii. În încăperea Marucăi, cea mai luminoasă şi cea mai spaţioasă „sală de concerte” se poate vedea şi acum fotoliul de tip şezlong, cu scăunaşul reazem pentru picioare. Acolo se lungea Maruca, asemenea unui sultan (şi postura asta spune multe despre nevoia Marucăi de a-i umili pe cei din jur), conducînd întreaga desfăşurare a programului, manifestîndu-se activ:

„Lîngă uşa de intrare, pe stînga, Maruca avea fotoliul ei cu un scăunaş, reazem pentru picioare. Din acest loc, întinsă, ea putea domina cu privirea tot salonul. În timpul audiţiilor, Maruca avînd mici bucăţi de hîrtie, pregătite dinainte, îşi scria pe ele impresiile şi gîndurile inspirate de muzica pe care o interpreta Enescu. Aceste bileţele, le trimitea pe rînd, prin persoana cea mai apropiată de ea, spre o altă persoană pe care o indica pe şoptite, aşa încît biletul, din mînă-n mînă, ajungea la destinatar. Primind biletul, de obicei o cucoană, îl citea şi uitîndu-se spre Maruca, închizînd ochii, zîmbind, dădea din cap afirmativ. Maruca, încurajată, cu cutia cu bomboane de ciocolată lîngă ea, băga o bomboană în gură, apoi mai scria un bileţel, care mergea spre alt destinatar, urmat fireşte, de o bomboană şi aşa mai departe. Desigur, Maruca voia prin aceste bileţele să-şi impună prezenţa, să creeze atmosferă.”

Peste tot unde poposeşte cuplul Enescu, Maruca are drept principală grijă să-şi asigure Curtea. Verile sînt petrecute la Sinaia, la Vila „Luminiş”, construită de G. Enescu din banii lui. Aici Maruca exercită dictatura asupra invitaților.

Un prim moment: prînzul.

Notează Ilie Kogălniceanu:

„Persoanele invitate soseau pentru prînz la ora 13. Era un protocol instituit de Maruca şi strict aplicat. Cei care locuiau la etajul II, cunoscînd obiceiurile casei, coborau mai tîrziu. Maruca se culca tîrziu, deci se trezea tîrziu, nu înainte de ora 11. Lua micul dejun la 12-12.30 şi apărea în salon mai tîrziu. Masa era servită abia în jurul orei 16!! La «Luminiş» se mînca bine, toate bucatele erau gustoase. Nu se servea a doua oară din acelaşi fel de mîncare”.

Reuniunile muzicale strîngeau spectatori de două categorii: cei cazaţi în vilă şi cei invitaţi. Ca şi la Bucureşti, totul era ţinut de Maruca sub control.

Aiureala cu invitaţii, cu sindrofiile avîndu-l drept subiect pe G. Enescu se continua şi după plecarea din ţară. La Paris, unde trag mîţa de coadă, soţii Enescu au două locuinţe: o vilă la Bellevue, lîngă Paris, 20 de minute de mers cu trenul de la Montparnasse şi un apartament în Rue de Clichy.

Maruca era neobosită în meşterirea sindrofiilor. Potrivit lui Ilie Kogălniceanu: „invita multă lume la prînz sau la ceai, în jurul orei 18. Şi aici se desfăşura aceeaşi viaţă ca la «Luminiş»”.

După 1951, pe măsură ce boala lui Enescu se agravează, soţii se mută în Rue de Clichy. E un mic apartament, făcut pentru o viaţă de mic-burghezi, de cuplul care-şi ajunge sieşi. Lui Enescu i-ar fi fost suficient. Nu însă şi Marucăi. Ilie Kogălniceanu, care n-o prea are la inimă pe Prinţesă, sesizează prăpastia de stil de viaţă dintre cei doi:

„În casă, în acest mic apartament, erau două stiluri de viaţă. Maruca primea deseori pe cei care formau «curtea» ei. Nu erau aceeaşi de la Bucureşti sau Sinaia, dar era acelaşi stil, aceeaşi imagine de viaţă, aleşi, acceptaţi, pentru că-i cîntau în strună, rîdeau cu ea, plîngeau cu ea, se ploconeau. Pe de altă parte, era Enescu. Discreţia în persoană, nu se arăta nimănui, nu deranja pe nimeni. Cînd mai putea să umble, traversa curtea, şi ieşind din casă, parcă sfiindu-se să întîlnescă pe cineva. Se încovoiase şi mai mult în ultimii doi-trei ani, adică după 1951. Suferea de această boală fără leac, vertebrele deformîndu-se, coloana se încovoia. S-a putut observa că nu-şi mai încheia haina sau pardesiul, lăsîndu-le să se deschidă spre a nu accentua talia şi spatele curbat”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: George Enescu era bijuteria de la Curtea Marucăi appeared first on Aleph News.