Ion Cristoiu: Asaltul vieții împotriva cărții

• Într-o cultură împovărată de autoritatea Cărții, de ceea ce au spus și gîndit alții, Nae Ionescu venea cu apelul întoarcerii la fapte, la realități, și, prin aceasta, la gîndirea proprie, originală. S-a făcut mult caz de cruciada pornită de Nae Ionescu împotriva Cărții.
• Prin exagerare și simplificare, s-a văzut în această pledoarie împotriva culturii manifestarea spiritului primar, agresiv, crearea climatului cultural favorabil politicii legionare.
• Cruciada anticulturalului Nae Ionescu nu e o respingere de june a cărții, a culturii în general, ci un refuz al autotputerniciei cărții sterile față de realitatea vie.  Pe Nae Ionescu nu-l interesa decît un singur lucru: Să fii tu însuți.

Numai citind și recitind Roza vînturilor cu atenție și fără idei preconcepute poți înțelege devastatorul succes repurtat de Nae Ionescu printre tinerii din anii interbelici. S-au spus despre această influență toate prostiile posibile: șarlatanie, inducere în eroare, tinerime debusolată. De parcă o întreagă generație intelectuală, numărînd spirite ascuțit nonconformiste, în genul lui Emil Cioran, Mircea Eliade, s-ar fi putut lăsa amăgită ani în șir de un farseur. Adevărul e că în climatul dintre cele două războaie mondiale Nae Ionescu s-a ivit ca un om necesar pentru o întreagă generație de tineri intelectuali. Sintagma, dacă n-ar fi existat ar fi trebuit inventat, e mai mult decît un aforism celebru. E superba expresie a unei legități:

Marile personalități istorice și culturale sînt întruchiparea unor necesități ale timpului. Istoria creează conturul personalității, cum chinuitoarea dorință creează în aerul fierbinte al Saharei oaza imaginară. În epoca respectivă Nae Ionescu răspundea perfect unei tinerimi venite din straturile de jos, dotate magistral la capitolul inteligență, definite printr-un bun simț funciar, exprimîndu-se într-o dureroasă luciditate. Ea, această intelectualitate tînără, întîlnește în politică și în presă, în saloane și la Academie, balastul ideilor preconcepute, al dogmelor moștenite, al învățăturilor din literele moarte. Nimic nu e mai revoltător pentru o inteligență proaspătă, nepervertită de lucrurile luate de-a gata, decît spectacolul prejudecăților impuse prin cultură osificată. O asemenea inteligență vie, ca un ac de vrăjitoare, n-are cum să nu sesizeze discrepanța dintre faptă și prejudecată, dintre viață și cărți. De aici, uriașul ecou al învățăturii lui Nae Ionescu. Și nu al învățăturii înțeles ca sistem de cunoștințe, ci – așa cum spune Mircea Eliade în „… Și un cuvînt editorului” – ca metodă de iscodire a lumii:

„Momentul spiritual – pe care l-a formulat, dacă nu chiar l-a creat, Nae Ionescu – cerea o ieșire din formule, din cărți, din lucruri învățate. Războiul pusese din nou problema omului – a libertății și mîntuirii lui. În România întregită, această problemă se încadra în acea gravă și surdă luptă de regăsire a sufletului românesc, autentic. Nicolae Iorga luminase, cel dintîi, această instituție fundamentală a unor virtuți românești, prin care există istoria neamului nostru, și fără de care creația e mincinoasă și viața zădărnicie. Vasile Pîrvan căutase mai departe, în protoistoria thracă, izvorul unor virtuți mai eroice și mai universale. Momentul spiritual pe care îl alimentează necontenit lecțiile și articolele profesorului Nae Ionescu – aparține unui alt ciclu. Se cere, înainte de toate, o totală sinceritate față de sine și față de ai tăi. Nu știi decît ceea ce trăiești tu; nu rodești decît în măsura în care te descoperi pe tine. Orice drum e bun, dacă duce în inima ființei tale, dar mai ales drumurile subterane, marile experiențe organice, riscurile, aventura. Un singur lucru e esențial: să rămîi tu, să fii autentic, să nu-ți trădezi ființa spirituală!”.

Într-o cultură împovărată de autoritatea Cărții, de ceea ce au spus și gîndit alții, Nae Ionescu venea cu apelul întoarcerii la fapte, la realități, și, prin aceasta, la gîndirea proprie, originală. S-a făcut mult caz de cruciada pornită de Nae Ionescu împotriva Cărții. Prin exagerare și simplificare, s-a văzut în această pledoarie împotriva culturii manifestarea spiritului primar, agresiv, crearea climatului cultural favorabil politicii legionare. Citit cu atenție, Nae Ionescu dezminte aceste acuzații. Cum excelent remarcă Mircea Eliade, cruciada anticulturalului Nae Ionescu nu e o respingere de june a cărții, a culturii în general, ci un refuz al autotputerniciei cărții sterile față de realitatea vie.

Pe Nae Ionescu nu-l interesa decît un singur lucru:

Să fii tu însuți.

Acest „să fii tu însuți” se referea nu numai la tînărul ca individualitate, dar și la tînărul ca român. Filosoful-gazetar a dus un război pe viață și pe moarte împotriva aplicării mecanice a formulelor occidentale la realitățile noastre. Sistemul politic, instituțiile românești trebuie să se înalțe și să înflorească din adîncurile solului autohton. Prin ele România trebuie să fie ea însăși, nu un teren de transplant al formulelor crescute în pămînturi străine. E o reeditare, la scurt timp, a celebrei activități maioresciene față de formele fără fond:

„Cînd noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinității noastre și am afirmat caracterul categoric oriental al civilizației românești, am exprimat nu numai un fapt, ci și necesitatea orientării politicei noastre după realități. Nu ne-am gîndit un singur moment că a nu fi occidental e o… rușine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizații sau culturi superioare și inferioare, ci numai o singură formă de cultură: aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realității, în cumpăna valorificării, formula structurală a Apusului și a Răsăritului, și a decide fără nici un fel de discuție prealabilă în favoarea celei dintîi, iată ce nu poate face decît cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii și civilizației răsăritene, dar e străin și de dureroasa îndoială în care se frămîntă de un sfert de veac metafizica apuseană.” („De ce nu e bun șovinismul”, „Cuvîntul”, 21 martie 1930).

Să fim limpezi: Nae Ionescu e de neînțeles dacă nu se ține cont de prima propoziție a metodei sale: necesitatea ca tînărul intelectual să purceadă, în demersul său teoretic, de la viață, de la fapte, de la real și nu de la carte, de la prejudecata culturală, de la ceea ce au gîndit alții. Nicăieri el nu refuză apriori Cartea. El o pune între paranteze. Orice gîndire a realității trebuie să fie directă, nu prin intermediari. De aceea, chiar dacă exagerînd, orice gîndire creatoare trebuie să aibă drept premisă negarea a tot ce s-a scris pînă acum despre realitățile investigate. Încă o dată: nu e vorba de o stare intelectuală, ci mai degrabă de o stare morală. Punerea între paranteze a Cărții e absolut indispensabilă gîndirii creatoare:

„Dar noi ne dăm seama că am sosit deja la popasul cel mare, de unde înainte trebuie să facem efortul de a uita tot. De a uita tot ce-am învățat pe nume și ce a rămas identificat ca al altuia în noi, și de a nu mai păstra – decît ceea ce am mistuit cu atîta desăvîrșire, încît a devenit parte integrantă din ființa noastră. Asta vrem noi, care am văzut lumea la vreme, am învățat carte și știm ce însemnează «Cartea», pe care o prețuim, dar care nu ne sperie – pentru că de ea nu se sperie decît analfabeții”.

Ca orice autor de metodă Nae Ionescu exagera. De fapt învățătura sa privind gîndirea directă a realității, a iscodirii prin trăire ar putea fi exprimată astfel: apropiere de o problemă, de o realitate cu sentimentul că tot ce s-a scris despre ea pînă acum e completamente fals. În „… Și un cuvînt al editorului”, Mircea Eliade dezvăluie un amănunt semnificativ despre Profesor:

„La Universitate, pe stradă, în redacția «Cuvîntul» – profesorul Nae Ionescu păstra totdeauna ochiul viu asupra tînărului care se apropia de el, nelămurit, neliniștit, desperat. Nu respingea decît două categorii de tineri – pe cei nesinceri, și pe cei înțelepți. A manifestat întotdeauna panică sau prudență față de tinerii care-și aveau sistemul lor de filosofie la 19 ani. O vorbă pe care o spunea adesea era aceasta: «Ca să poți nădăjdui că vei înțelege ceva în viață, trebuie să-ți dai seama 7 ani că nu înțelegi nimic»”.

S-o recunoaștem: o asemenea apropiere e singura în stare să destupe izvoarele gîndirii creatoare. Eliberat de sub teroarea Cărții, a Cărții ca literă moartă, tînărul poate gîndi realul cu propria-i ființă. E singura posibilitate ca din personalitatea sa să iasă ceva original. Intuind, deci, primejdia ideilor luate de-a gata, a prejudecăților, pentru inteligența tînără, Nae Ionescu își face din întoarcerea la realități, la fapte, punctul cardinal al învățăturii sale.

Refuzul gîndirii leneșe, dublat de înverșunarea sincerității, i-au adus lui Nae Ionescu eticheta de sofist. Multe dintre articolele sale surprindeau prin afirmarea unor teze în contradicție cu opiniile comune întregii prese. Mircea Eliade sesizează această ipostază aparte a profesorului:

„Într-un timp cînd mințile românești se răsucesc încă pe trunchiuri streine – e firesc ca o mare inteligență, care încearcă să judece de-a dreptul realitățile și să le înțeleagă cu puterile sale, să pară «stranie», «paradoxală» și «singuratică». Mulți oameni nu înțeleg nici astăzi de ce Nae Ionescu «vrea să se singularizeze». Fără să bage de seamă un amănunt esențial: că Nae Ionescu se «singularizează» într-o ceată care judecă după tipic sau care refuză să judece – și că, dimpotrivă, «ideile» lui aproape că nu mai sînt «ale lui», într-atît sînt de impersonale, de obiective. Aici stă lămurirea sentimentului de neconfortabilă mirare pe care îl dovedesc anumiți oameni cetind articolele lui Nae Ionescu; articole atît de contrarii «opiniei curente», atît de «paradoxale», și scrise totuși cu liniștea unui om care observă un lucru evident, cu siguranță modestă și sfioasă a cuiva care își dă seama că nu spune decît lucruri la mintea omului. Adevărul este că niciodată Nae Ionescu n-a avut timp să fie paradoxal. De cînd scrie, a întîmpinat atîta uluită stupoare – e drept, răscumpărată de bucuria comuniunii cu un întreg tineret – încît va mai trece multă vreme pînă să depășească stadiul «adevărurilor simple, elementare». Marea revoluție adusă de Nae Ionescu în scrisul cotidian românesc – a fost tocmai această familiaritate cu adevărurile elementare, cu faptele simple, această excesivă modestie a lui de a nu vorbi decît despre lucrurile la mintea oricărui om sănătos; modestie care i-a creat, într-o cultură «complicată», ca a noastră, celebritatea «gazetarul paradoxal»”.

E interesant astfel de remarcat că Profesorul pune în mișcare o întreagă strategie pentru a impune, ca principală metodă de investigare, întoarcerea la fapte. Acestei strategii îi aparține și falsa modestie, împrumutată, firește, de la Socrate. Inteligența ascuțită a lui Nae Ionescu se alarmează cînd își dă seama că pledoaria sa pentru refuzul gîndirii realului prin intermediul gîndirii altulua poate pica într-o capcană: de-a lăsa impresia că punctele sale de vedere, spre deosebire de celelalte, trebuie însușite în chip automat. Simțind pericolul, superbă dovadă că pentru el fundamentală era metoda de investigație și nu teoria, Nae Ionescu începe prin a pune la îndoială înseși afirmațiile sale. De aici insistența draconică pe afirmarea principiului, eu știu că nu știu nimic. Pentru a-i împinge pe discipoli să gîndească singuri, cu capul lor, să nu repete papagalicește spusele altora, el le repeta și iar le repeta că nu înțelege nimic.

De aici permanenta lui preocupare de a avertiza că spusele sale sînt o simplă părere, un banal efort de a înțelege realitățile, nu o învățătură care trebuie privită ca o autoritate absolută, zdrobitoare în incontestabilul ei adevăr:

„Eu știu că nu m-am născut din capul lui Jupiter – și cu atît mai puțin gata înarmat, ca Pallas Ahene. Știu doar atît, că sînt un biet om care încearcă să înțeleagă ceea ce se petrece în jurul lui și care își dă seama că instrumentul acesta de înțelegere nu se creează decît încet-încet, printr-o atentă, umilă și stăruitoare aproximare a vieții”.

Aceste rînduri din Prefața la Roza vînturilor sînt întărite de o profesiune de credință formulată în articolul „Secretul… profesional al cumințeniei” din „Cuvîntul” (11 octombrie 1931):

„Nu vedeți? Noi am întreprins o lucrare de înțelegere a realităților prin care trecem. O lucrare făcută cu toată buna credință de care sîntem capabili și cu toată inteligența – multă, puțină – cîtă ne-a dat-o Dumnezeu”.

Trăim într-o lume a asediului de nestăvilit al informației, al cărții moarte, ale lucrurilor luate de-a gata. Împotriva acestui asalt ne putem apăra apelînd la metoda de investigație propusă de Nae Ionescu. O metodă care s-ar rezuma într-o concluzie foarte simplă: nimic nu e mai frumos, mai seducător, decît gîndirea creatoare, adică acea gîndire care crește o dată cu tine, care țîșnește din propria-ți personalitate.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Asaltul vieții împotriva cărții appeared first on Aleph News.