În perioada în care sfârșitul Imperiului Roman se apropia, haosul și violența s-au abătut asupra populației. Ce s-a întâmplat acum mai bine de 1500 de ani pe limesul Dunării a fost descris de un călugăr în istoria unui sfânt, printre rânduri.
În jurul anului 476, nerăbdarea s-a transformat în îngrijorare, iar îngrijorarea în frică. De luni de zile, soldații romani ai garnizoanei de la Batavis nu mai primiseră sold. Fără bani, nu aveau altă opțiune decât să își caute un nou loc de muncă. Dacă orașul care astăzi se numește Passau ar fi rămas nepăzit, cetățenii din Batavis ar fi fost expuși. Și nu doar ei, ci și familiile soldaților – femei și copii.
Într-un astfel de moment, era esențial să se asigure așezarea. Aici, pe Dunăre, se încheia Imperiul Roman. Pe partea cealaltă a râului, mici prinți își comandau trupele, așteptând oportunitatea de a ataca. Pentru a jefui, a viola și a ucide. Locuitorii din Batavis erau disperați. Soldații au luat o decizie îndrăzneață: o echipă de soldați urma să traverseze Alpii pentru a recupera soldul de la împăratul din Ravenna. Având în vedere distanța, era evident că misiunea avea să fie periculoasă și cu un rezultat incert.
Mărturia dramatică a acestei încercări de salvare a orașului provine de la călugărul Eugippius. În jurul anului 510, el a scris biografia unui om: Severin din Noricum. Între 467 și moartea sa în 482, eremitul Severin, ulterior canonizat ca sfânt, a petrecut aproximativ 15 ani în zona din jurul Batavis, așa cum detaliază istoricul Friedrich Lotter (1924–2014). Batavis făcea parte din imensul “limes” al Dunării, al cărui vestigii occidentale sunt din 2021 incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Numeroase castele și garnizoane între Regensburg și delta Dunării din România de azi aveau rolul de a apăra granițele Imperiului Roman.
Ce ne spune o biografie de sfânt despre viața cotidiană a oamenilor
Biografia lui Eugippius, “Commemoratorium vitae sancti Severini” sau “Vita sancti Severini”, este un document istoric revelator. Deși călugărul descrie în principal activitatea virtuoasă a lui Severin, printre rânduri apar frecvent evenimentele cotidiene – precum lipsa soldului. Eugippius oferă astfel o imagine a vieții populației prin detalii subtile. „Pentru acest grup ne lipsesc în mod obișnuit sursele“, explică Henning Börm, istoric al Antichității la Universitatea din Rostock. În plus, „Vita“ acoperă o perioadă crucială: în anul 476, în timp ce Severin se afla pe Dunăre și delegația se îndrepta spre Roma, ultimul împărat vestic, Romulus Augustus, a fost detronat.
Lucrările lui Eugippius ne oferă o imagine despre cum a fost viața populației în timpul sfârșitului Imperiului Roman de Apus – una dintre cele mai semnificative schimbări de eră din Europa.
Pe vremea lui Severin, Batavis și ținuturile de la sud de Dunăre erau parte integrantă a Imperiului Roman de secole. Împăratul Augustus (63 î.Hr. – 14 d.Hr.) integrase în Imperiu în jurul anului 15 î.Hr. teritoriul provinciilor Raetia și Noricum. Regiunea era caracterizată de orașe liniștite. Fermierii cultivau valea fertile a Dunării, Innului și Ilzului. Dincolo de Alpi, locuitorii importau alimente precum uleiul de măsline, iar idei și religii noi, cum ar fi creștinismul, ajungeau în provincii. De asemenea, limba latină a devenit limbă maternă. Până în jurul anului 400, aproximativ 10.000 de soldați apărau zona. Infanteria, cavaleria și arcașii călări făceau parte din această forță, alături de unități de patrulare pe râu.
În decursul următorilor ani, Imperiul a intrat într-un vortex de conflicte și războaie civile, iar Roma a fost jefuită de trei ori. Împărații și comandantii au retras o parte din legiuni de la granițe. „Trupele trebuiau să lupte în interiorul Imperiului“, explică Henning Börm. În regiunea Dunării, securitatea s-a deteriorat considerabil. Primii care au profitat de situație au fost tinerii războinici de dincolo de graniță, care atacau gospodării izolate. În curând, grupuri tot mai mari începeau să jefuiască întregi regiuni, promițându-le câștiguri mari liderilor lor. „Așezările deschise de la graniță au fost reduse sau abandonate, iar oamenii s-au mutat în castele fortificate“, descrie Thomas Maurer, arheolog și director al Muzeului Roman din Kastell Boiotro din Passau, despre evoluția din secolul al V-lea.
Voluntatea puternică a romanilor provinciali
Biografia lui Eugippius începe brusc cu o confruntare între cetățenii romani și un grup de războinici. Episodul arată că locuitorii provincii romane nu erau deloc dispuși să se supună fără luptă. „Voluntatea noricilor de a continua ca romani este unul dintre motivele principale ale ‘Vita’“, rezumă istoricul englez Peter Heather, profesor la King’s College din Londra, în cartea sa „Declinul Imperiului Roman“. Ani de zile, au reușit să facă acest lucru. Din castele, fermierii continuau să lucreze câmpurile. În ciuda drumurilor nesigure, oamenii au menținut comerțul cu peninsulă italiană. Comercianții puteau aduce chiar ulei de măsline. Eugippius descrie cât de rar a devenit acest aliment obișnuit: „Acest produs putea fi livrat comercianților din această zonă doar cu mari dificultăți“, scrie biograful lui Severin. La distribuire era o mare aglomerație. „Așa că s-a adunat o mulțime destul de mare de cerșetori, iar fiindcă acest aliment lichid era acolo destul de scump, aglomerația și numărul cerșetorilor creșteau mereu.“
Totodată, ordinea publică s-a destrămat treptat. Eugippius descrie cum războinicii răpeau cetățeni romani și animalele lor de lângă zidurile orașului Favianis, actualul Mautern din Austria. Comandantul orașului, Mamertinus, este nesigur, scrie călugărul, dacă ar trebui să ordone urmărirea bandei de tâlhari. În conversația cu Severin, el recunoaște că dispune doar de „câțiva soldați“. În plus, îi lipsesc armele. Severin îi răspunde comandantului că ar trebui să aibă încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci, soldații vor putea lua armele inamicilor – ceea ce, conform „Vita“, reușește să facă. O perioadă, locuitorii au reușit să încheie alianțe cu liderii locali, aducând astfel puțină liniște în haos.
În cele din urmă, însă, locuitorii provinciali au luptat din răsputeri. Violenta, foametea și teama de a fi înrobiți îi chinuiau pe oameni, așa cum scrie Eugippius. De asemenea, delegația din Batavis care trebuia să recupereze soldul nu a avut succes. Deoarece bărbații nu s-au întors după mult timp, a fost trimisă o echipă de căutare. Aceasta a făcut o descoperire înfiorătoare: pe malul unui râu zăceau cadavrele soldaților. Se pare că au fost uciși într-un atac.
Misiunea a eșuat. Milizele de civili au trebuit să preia rolul soldaților garnizoanei și să apere zidurile orașului. Patrulele de recunoaștere avertizau despre atacurile iminent și chemau fermierii înapoi în protecția castelelor.
Sfântul Severin – Moise al Noricumului
Curând, însă, localitățile nu au mai putut fi apărate – spre disperarea locuitorilor lor. Supraviețuitorii s-au refugiat în orașele rămase libere, ale căror cetățeni le-au oferit îmbrăcăminte și hrană. Acolo, Severin predica și el refugiaților. „Acesti oameni“, scrie Eugippius, „i-a învățat neîntrerupt prin îndemnuri, să nu se bazeze pe propria putere, ci să se roage, să postească și să ofere milostenie și astfel să se apere cu arme spirituale.“
Deși poveștile de minuni sunt astăzi puțin credibile, rolul lor în cadrul narațiunii este discutabil. Eugippius a avut motive să descrie epoca cât mai întunecată, spune Britta Kägler, istorică a istoriei bavareze la Universitatea din Passau. În întunericul catastrofei, personajul său principal, Severin, putea străluci cu atât mai intens.
Sursele, precum „Vita“ lui Eugippius, trebuie, așadar, examinate cu atenție detaliată pentru a distinge faptele de „știrile false“ antice, explică Kägler. Istoricii aplică diferite criterii, verificând cât timp a trecut între evenimentele descrise și momentul în care au fost scrise. Severin a trăit între aproximativ 410 și 482, iar Eugippius a scris biografia sa în jurul anului 510. Teoretic, ar fi putut întreba martorii timpului său. Dacă descrierile sale s-ar fi abătut prea mult de realitatea trăită, aceștia ar fi considerat probabil relatarea sa ca fiind necredibilă.
În final, istoricii examinează dacă alte surse confirmă informațiile din scrierea lui Eugippius. Parțial, acest lucru este adevărat: alți scriitori antici menționează grupurile de războinici cu care locuitorii romani ai regiunii Dunării au trebuit să se confrunte, conform lui Eugippius. Arheologii au identificat biserici creștine timpurii, turnuri de veghe și castele menționate de Eugippius.
Nu toate poveștile călugărului sunt considerate credibile. De exemplu, ideea că întreaga populație romană ar fi părăsit provinciile devastate pare puțin probabilă, explică arheologul Maurer și istoricul Börm. Mai degrabă, descrierea lui Eugippius urmează un model biblic – exodul israeliților din Egipt. Eugippius și-a stilizat eroul Severin ca un nou Moise. Majoritatea locuitorilor provincii nu au părăsit probabil locurile lor, așa cum sugerează numeroasele toponime de-a lungul Dunării cu rădăcini latine, explică istoricul Peter Heather. Batavisul vechi a devenit Passau, Lentia a devenit Linz, iar orașul garnizoanei Lauriacum a devenit Lorch, acum un cartier al orașului Enns din Austria. Astfel de continuități sunt improbabile dacă toată populația și-ar fi părăsit locuințele.
Cu toate acestea, lucrarea lui Eugippius ajută la înțelegerea mai bună a sfârșitului Imperiului Roman de Apus. Nu o prăbușire bruscă, cauzată de detronarea lui Romulus, a provocat căderea Imperiului. Mai degrabă, „Vita“ sugerează că sfârșitul s-a prelungit pe parcursul a câteva decenii. „Nu a existat o oră zero“, spune arheologul din Passau Thomas Maurer. Așadar, a fost un proces de transformare, nu o distrugere bruscă. Totuși, secolul al V-lea a fost, în multe locuri, o perioadă de nesiguranță și declin economic, adaugă istoricul Börm: „Într-o astfel de vreme, nu ai fi vrut să trăiești.“ Locuitorii din Batavis ar fi fost probabil de acord.
