În anul 468, Imperiul Roman de Răsărit și de Apus au lansat împreună una dintre cele mai mari ofensive din istorie, cu scopul de a distruge regatul vandalilor din Africa. Cu toate acestea, regele vandalilor a reușit, printr-un truc neașteptat, să transforme victoria romanilor într-un dezastru.
La mijlocul secolului al V-lea d.Hr., Imperiul Roman de Apus era doar o umbră a ceea ce fusese odată. Împăratul își pierduse controlul asupra multor regiuni: goții și burgunzii provocau haos în Galia, iar suevii dominau în Hispanie. În nordul Africii, vandalilor le reușise să-și stabilească un regat puternic, iar în 455, aceștia jefuiseră Roma timp de două săptămâni. În acest context de slăbiciune, elita imperiului era dezbinată și incapabilă să ofere un răspuns unit.
În acest moment de criză, împăratul Anthemius (467-472) și omologul său din Răsărit, Leon I (457-474), au organizat o ofensivă de proporții. Generalul Marcellinus, care își stabilise o autoritate aproape autonomă în Dalmația, s-a alăturat acestei expediții. Flota adunată de acești lideri a fost, conform istoricului Procopius, „cea mai mare pe care romanii au avut-o vreodată”, constând în aproximativ 1100 de nave și 100.000 de soldați. Deși aceste cifre par exagerate, se estimează că armata era compusă din 30.000 de soldați, sprijiniți de 20.000 de marinari și auxiliare – o forță impresionantă.
Numărul navelor ar putea fi totuși exact, majoritatea fiind vase comerciale propulsate de vele, cu câteva nave de război specializate. Împăratul Leon a alocat o sumă colosală pentru această expediție, de aproximativ 100.000 de livre de aur, o sumă de cinci ori mai mare decât costul construirii Hagiei Sofia în anii 530. În esență, atât Roma de Vest, cât și cea de Est, au pus în joc toate resursele disponibile.
Ținta principală a ofensivei era Cartagina. În 439, vandalii condusți de regele Geiseric capturaseră acest oraș, al doilea ca importanță din Occident, după ce cuceriseră Africa romană. Pierderea acestei regiuni a reprezentat o lovitură devastatoare pentru împăratul roman, privat de una dintre principalele surse de aprovizionare cu grâne.
Campania a fost organizată în trei etape. Primele două au fost executate cu succes: Marcellinus a recucerit Sardinia și Sicilia, iar un corp expediționar condus de generalul Heraclius a adus Tripolitania sub control roman. De acolo, armata trebuia să avanseze spre vest și să se alăture forțelor principale conduse de generalul Basiliscus, care s-a îndreptat cu flota sa către nordul Africii, probabil în iunie 468.
Flota lui Basiliscus a ancorat la 60 de kilometri nord-est de Cartagina, la Capul Bon, locul unde romanii câștigaseră o bătălie împotriva cartaginezilor în timpul Primului Război Punic, în 255 î.Hr. Romanii erau convinși că au toate avantajele de partea lor. Traversarea mării fusese un succes, iar superioritatea numerică față de flota vandalilor era evidentă.
Basiliscus, poate sperând să-l intimideze pe regele vandal Geiseric sau, conform unora, chiar mituit de acesta, i-a acordat cinci zile pentru a pregăti o capitulare. În acest timp, generalul roman a evitat să-și debarce trupele, ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală fatală.
Geiseric, însă, nu avea nicio intenție de a se preda. El a mizat totul pe o schimbare favorabilă a vântului, care a venit în cele din urmă din nord-vest. Această schimbare a permis vandalilor să controleze momentul și locul atacului, în timp ce romanii, cu vântul în față, abia reușeau să-și manevreze navele.
Vandalilor li s-a oferit astfel ocazia de a folosi o armă inovatoare: nave incendiare. Geiseric a trimis bărci fără echipaj, în flăcări, spre flota romană. În ciuda eforturilor disperate ale romanilor de a le îndepărta, un număr semnificativ de nave romane a fost curând cuprins de flăcări.
„Flota romană a fost cuprinsă de panică”, descrie Procopius evenimentul. „Vântul și focul au dominat haosul, iar vandalii au profitat, scufundând navele romane și capturând supraviețuitorii.” Expediția a fost un eșec total. După asasinarea lui Marcellinus în Sicilia, vandalii și-au recâștigat controlul asupra insulei.
Această bătălie a fost o catastrofă pentru romani. „Înfrângerea lui Basiliscus a distrus ultima șansă de a restabili puterea imperială dominantă”, concluzionează istoricul Peter Heather. Atât Imperiul Roman de Vest, cât și cel de Est și-au epuizat toate resursele și, fără fonduri, materiale sau soldați pentru o nouă campanie, Imperiul Roman de Vest s-a dezmembrat treptat. Împărații au devenit marionete ale generalilor lor, iar în 476, ultimul împărat, Romulus Augustulus, a fost înlăturat de Odoacer, un lider germanic, marcând astfel sfârșitul Imperiului Roman de Apus.
