În ziua de 20 iunie 1919, cel care avea să devină una dintre marile figuri ale culturii române, Lucian Blaga, pe atunci un tânăr de 24 considerat deja un „dar pe care Ardealul l-a făcut României odată cu Marea Unire”, o întâlnește pe Regina Maria a României. Cu această ocazie, suverana îi laudă primele opere și îi oferă un „ajutor literar” de 1.000 coroane.
Iată cu rememorează Lucian Blaga acest episod în „Hronicul şi cântecul vârstelor” (Bucureşti: Editura Humanitas, 2012, pp. 247-248, 257-261):
„La Sibiu, aflam că regele Ferdinand şi regina Maria se opriseră, de curând, şi aci o zi şi o noapte în triumfătoarea călătorie (primăvara anului 1919), al cărei itinerar îi ducea întâia oară prin noile ţinuturi alipite. Era o călătorie de luare în primire a moştenirii lui Mihai Vodă cel Viteaz, ale cărui fapte, suspendate, dar de semnificaţie testamentară, îşi aşteptaseră trei sute de ani şi mai bine sorocul. Ciudat, cineva care, într-un colţ de stradă, îmi evoca întâmplările în legătură cu domneasca vizită şi unele anecdote nu lipsite de haz despre purtarea cutărei sau cutărei ţaţe din localitate în cutare solemnă împrejurare, îmi comunica şi un amănunt ce mă privea personal. Doamnele de la Sibiu cari s-au ostenit cu priceperea ce le-o da entuziasmul şi nimic altceva să potrivească întru frumuseţe încăperile de stil unde avea să se odihnească o noapte regina Maria, au avut, nu ştiu cum, inspiraţia năstruşnică de a pune pe o măsuţă sub ochii augustei vizitatoare Biblia şi… Poemele luminii.
A doua zi, după plecarea reginei, s-a remarcat că Biblia stă încă la locul ei, câtă vreme Poemele luminiidispăruseră. „Ei şi?” – zic eu persoanei ce-mi împărtăşea acestea – „vezi d-ta, Poemele luminii s-au dus, şi Biblia nu s-a clintit, potrivit cuvântului – apa trece pietrele rămân -, sau, dacă tocmai vrei să ai o explicaţie a gestului atât de graţios, se cuvine să ne mai amintim că Maria Doamna, ca perfectă anglicană, cunoaşte Biblia pe dinafară, încât nu era cazul s-o mişte câtă vreme Poemele luminii, apărute chiar în zilele acestea, n-avea cum să le ştie! Ce simplu e totul, nu-i aşa?”…
Pe la 20 iunie 1919 eram încă tot la Bucureşti. Mercurul termometrului urcau până la cele mai înalte etaje ale ascensorului său. Şi nu aveam deloc obişnuinţa acestor canicule destinate să lichefieze toate solidele.
Într-o foarte solară, dogritoare înainte de amiază – să fi fost poate ora 10 -, pe când ieşeam din casă în curte, în uliţa aceea mărginaşă unde stăm aud zgomotul şi claxoanele unei maşini ce intra în străduţă, întovărăşită de lătratul şi de hărmălaia de nedescris a sutelor de câni din dosul gardurilor. Maşina s-a oprit tocmai în faţa porţii noastre. Un domn descinde. Femeia la care locuiam deretica din întâmplare prin apropiere. Domnul necunoscut o întrebă ceva. Femeia arată în curte, spre mine. Ce iscodea necunoscutul? Mă apropiu grăbind pasul. „Dumneavoastră sunteţi Lucian Blaga?” mă întrebă domnul. „Da…” răspund eu. „Ei, nu ştiţi ce mult mă bucur… Vă caut de ceasuri în tot Bucureştiul… Eu sunt X.Y. Secretar general la Culte. Am o veste foarte îmbucurătoare pentru dumneavoastră… Să vedeţi ce e… Regina Maria doreşte să vă cunoască… Deseară are loc o mare recepţie în onoarea reginei la doamna P. Sunteţi poftit să luaţi şi dumneavoastră parte… Doamna P. are să vă prezinte reginei…” Mi s-a tăiat glasul, dar căutam să trec c-o opintire peste punctul mort ce se iveşte de obicei între oameni ce se cunosc atât de neaşteptat.
Luat de-un val de timiditate, dar şi de gândul de a-l dezarma pe domnul secretar general, întreb: „Domnule secretar general, pot să mă prezint în vestonul în care mă vedeţi? Altă haină n-am.” Domnul secretar general m-a privit de sus până jos: „În definitiv, de-abia ieşirăm din război!… Merge şi aşa!… Plecaţi în oraş? Vă duc eu cu maşina…”
M-am dat jos la Filantropia, unde mă opream de altfel în fiecare înainte de amiază, un moment, ca să văd pe Liciniu şi pe Natalia. Cu atât mai mult era cazul să mă abat acum. Am intrat în camera Nataliei (locuia la spital). Liciniu era de serviciu undeva prin sectorul farmaceutic. „Natali, sunt năpăstuit, chemă-l, te rog, repede pe Liciniu, să vă spun ce s-a-ntâmplat.”
Natalia trimise o fată să-l încunoştinţeze pe Liciniu şi în răstimp mă tot pisa să-i spun ce e. „Până n-o veni şi Liciniu – nu vorbesc.” Liciniu veni. Am desfăşurat lucrurile, aşa cum au venit. „În cele din urmă, sunt eu de vină, că n-am frac sau măcar un veston negru? Ce mă fac fraţilor? Sunt emoţionat!” adaug eu. „Ei, asta-i o mare cinste… Te vei duce deseară la recepţie, dragul mămichii”, îmi zise Natalia, sărutându-mă pe toată faţa, „mai încape vorbă?” Pe urmă Natalia mă măsoară şi ea cu privirea, exact ca secretarul general. „Aşa”, zise ea, acum poftim rămâi aci în camera mea. Eu ies. Tu te dezbraci, te culci frumuşel în patul meu, iar Liciniu aduce pantalonii – am să ţi-i calc eu, aici la Filantropia… să scoatem la iveală cel puţin dunga de rigoare!”
Făcurăm întocmai.
Foarte încet avea să treacă acea zi de moleşeală însufleţită de trac. Seara, pe la ora zece, Natalia şi Liciniu m-au condus până în faţa casei doamnei de onoare P. N-am intrat numaidecât, ci am trecut alături ca nişte simpli spectatori. Din umbra de noapte a unui colţ de casă puteam să privim neobservaţi. Soseau, una dup alta, mătăsoase trăsuri şi maşini elegante, din care coborau feţe ce nu le-am văzut niciodată, dar pe cari le ghiceam. „Parc-ar coborî din ziare, nu de maşini”, remarc eu. Într-adevăr, erau feţe pe care le recunoşteam după fotografiile ce apăreau prin gazete. Membrii guvernului. Printre alţii: Duca, Disescu, Goldiş şi alţii.
„Ei, acum intră!” îmi ordonă însoţitorii. Am intrat. Am recurs şi de astă dată la meşteşugul salvator de a-mi ascunde sub aparenţe de transcedenţă palpitaţiile inimii. M-a întâmpinat o doamnă cu părul uşor albit, zâmbind: „Domnul Blaga?” „Da”, răspund eu. „Mă bucur că aţi venit. Regina ţine mult să vă cunoască… Are să sosească numaidecât…”
Vreo câteva clipe încă, şi sosea regina Maria. Marea regină biruitoare. Semăna cu propria ei viitoare statuie! O vedeam în sfârşit aievea, în toată frumuseţea, augustă şi fascinantă, pe care nici un portret, nici o fotografie nu erau în stare s-o redea. Evident, tehnica umană nu a descoperit încă procedeele spre echivalenţe şi eşua în faţa apariţiei. Maria Doamna schimbă câteva cuvinte cu doamna casei, cu cei câţiva membri ai guvernului şi se aşază pe-o canapea, în lumina de abajurul unei lămpi, mai la o parte.
Doamna P. vine spre mine: „Domnule Blaga, veniţi să vă prezint.” Am ieşit dintr-un grup de oaspeţi şi m-am apropiat cu doamna P. de locul unde sta regina. Regina mi-a-ntins mâna, pe care am sărutat-o, şi m-a poftit să stau pe-un scăunel în faţă. Cu un uşor şi fermecător accent străin, îmi spune câteva măgulitoare cuvinte despre versurile mele şi îşi exprimă satisfacţia deosebită în legătură cu călătoria prin Transilvania. Mă întreabă ce studiez, dacă intenţionez să plec în străinătate… Am răspuns, liniştit, cele necesare. Pe urmă m-am ridicat şi, cu o înclinare, al cărei discret tipar îl închipuisem dinainte, m-am retras spre grupul din mijlocul căruia mă desprinsesem. Invitaţii începură acum să circule prin saloane, să formeze noi şi noi nuclee de conversaţie. Secretul acestui mod de a sta de vorbă era formula neutră, sunetul neostentativ şi evitarea subiectelor interesante ce ar fi putut să lege prea mulţi oaspeţi într-un singur grup. Părăsind locul din apropierea reginei, ajung la domnul Duca. Şi dânsul îmi va pune unele chestiuni. Dorea să afle în ce măsură tineretul ardelean era cuprins de spiritul reformist al timpului.
După vreo două ore regina Maria se ridică. Oaspeţii se înclină… Regina iese. În mână duce cele două cărţulii ale mele ce i le-am închinat în momentul când i-am fost prezentat. Mă întrebam dacă le va deschide vreodată ca să ia în primire cuvintele caligrafiate, cu cari tinereţea mea îşi destăinuia entuziasmul.
Rând pe rând oaspeţii plecară. Şi plec şi eu. Pe „englezeşte”. Nu ştiam că acest chip se numeşte astfel, făcui însăşi eu ce vedem că-şi îngăduie cu toţii. Mult timp am crezut că am săvârşit un act reprobabil. Mai târziu cunoscui că totul fusese în bună regulă şi că acest „pe englezeşte” nu era deloc eufemismul unei necuviinţe.
Numai puţine zile aveam să mai rămân pe urmă la Bucureşti. Cunoscuţii apucau care-ncotro spre surghiunuri de verdeaţă şi de răcoare. Într-o seară, îmi luai şi eu geamantanul şi, fără de a mai spune cuiva ceva, pornesc spre Ardeal, la Sebeş-Alba, unde Mama şi Lionel aşteptau de săptămâni veşti de la mine, ce nu mai soseau…
Seară cu seară voi povesti celor ai mei din cronica zilelor şi nopţilor de la Bucureşti. Întâmplarea cu regina Maria – Mama o asculta vrăjită. Pe urmă a treia zi şi-n alte ceasuri mă aducea şi o întorcea cumva să i-o istorisesc din nou. Şi iarăşi. Dar Mama nu credea cele ce-i povesteam. Credea că totul e o născocire de-a mea. Şi-mi asculta cuvântul pentru o bucurie târzie a ei într-un ireal. Credea că în felul acesta ţin să-i răspund cu întârziere pentru basmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte ce mi-l spunea ea în copilărie.”
Surse:
1martisor.wordpress.com
http://www.lucianblaga.eu/
https://prezi.com/e7xxpza1mjyl/lucian-blaga/