Opt foști ambasadori ai Statelor Unite, între care patru în România, au semnat un text comun publicat de Israel Hayom, prin care avertizează că recompensarea agresiunii Rusiei prin concesii teritoriale și relaxarea sancțiunilor l-ar încuraja pe Putin, ar submina NATO și ar crește riscul izbucnirii unui război mult mai amplu în Europa.
- Cei opt ambasadori sunt Adrian Zuckerman (România), Mark Gitenstein (România), Kathleen Kavalec (România), Jim Rosapepe (România), Ron Gidwitz (Belgia), Jim Gilmore (OSCE), Bridget Brink (Slovacia și Ucraina), John Sullivan (Federația Rusă)
Redăm mai jos textul integral publicat de cei opt foști ambasadori ai Statelor Unite ale Americii:
„Una dintre cele mai importante lecții ale secolului trecut este cea privind pericolele politicii de conciliere, adică acceptarea declarațiilor unui agresor potrivit cărora intențiile sale sunt pașnice. Așa cum a spus Churchill, fără menajamente: „Cel care practică politica de conciliere este acela care hrănește un crocodil, sperând că acesta îl va mânca ultimul.” Este posibil ca istoria să nu se repete întocmai, însă, așa cum avertiza celebra afirmație a lui Santayana: „Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să îl repete.”
Din această perspectivă, în timp ce încercăm să punem capăt agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei, este esențial să îl vedem pe Putin așa cum este el în realitate, nu așa cum ne-am dori să fie.
Lecția fundamentală a anilor 1930 nu este că fiecare dictator contemporan este un nou Hitler sau că diplomația este inutilă. Lecția este că acordarea de concesii unui lider care folosește forța pentru a extinde teritoriul național nu face decât să încurajeze noi agresiuni. Cu alte cuvinte, înseamnă să hrănești crocodilul, nu să asiguri o pace durabilă. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a evidențiat cu deosebită claritate această lecție. Pericolul de astăzi nu constă doar în disponibilitatea lui Putin de a purta un război, ci și în posibilitatea ca alte guverne, în căutarea unei soluții rapide, să recompenseze și să încurajeze tocmai comportamentul pe care încearcă să îl descurajeze.
Când Ucraina a devenit independentă, în 1991, a moștenit al treilea cel mai mare arsenal nuclear din lume. În 1994, a acceptat să renunțe la aceste arme în schimbul unor garanții de securitate prevăzute în Memorandumul de la Budapesta, semnat de Rusia, Statele Unite și Regatul Unit. Rusia s-a angajat în mod explicit să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei.
Douăzeci de ani mai târziu, Rusia a încălcat aceste angajamente. În 2014, forțe ruse fără însemne de identificare, așa-numiții „omuleți verzi”, au preluat controlul asupra Crimeei, pe care Moscova a anexat-o ulterior, încălcând dreptul internațional. Rusia a sprijinit, de asemenea, separatiștii înarmați din estul Ucrainei, declanșând un conflict care a provocat moartea a mii de oameni.
La 24 februarie 2022, Putin a lansat o invazie pe scară largă a Ucrainei. El a justificat acest atac sfidător invocând necesitatea protejării vorbitorilor de limbă rusă, a combaterii unei presupuse influențe naziste și a contracarării unor amenințări la adresa securității. Aceste afirmații nu au schimbat însă realitatea fundamentală: Rusia invadase un stat vecin suveran.
Diplomația presupune construirea unei relații de lucru cu adversarii. Acesta ar putea fi motivul pentru care, în martie 2025, trimisul special al Statelor Unite, Steve Witkoff, l-a descris pe Putin drept „un tip de treabă” și „extrem de inteligent”, exprimându-și convingerea că președintele rus își dorește pacea.
Însă impresiile personale reprezintă un reper nesigur pentru evaluarea intențiilor unui lider, mai ales atunci când contrazic ani întregi de comportament observabil: invazia Rusiei în Georgia, în 2008; ocuparea Crimeei și agresiunea din Donbas, în 2014; invazia sfidătoare a Ucrainei și tentativa de anexare a unor teritorii ucrainene, în 2022; precum și atacurile continue de atunci, inclusiv cele îndreptate împotriva civililor și a infrastructurii civile.
Având în vedere tiparul agresiunilor Rusiei, politica Statelor Unite față de această țară trebuie să fie lucidă și fermă. Nu ar trebui să oferim Rusiei o relaxare a sancțiunilor până când nu se înregistrează progrese reale și măsurabile în direcția păcii.
Cu toate acestea, în octombrie 2026, în timp ce Rusia își intensifica atacurile împotriva Ucrainei, administrația Trump a anunțat planuri de achiziționare a 300.000 de tone de motorină rusească, relaxând temporar restricțiile americane asupra unor astfel de importuri și suspendând, totodată, aplicarea anumitor sancțiuni și taxe prevăzute de Legea Graham din 2026. Separat, Reuters a relatat că oficiali ai Pentagonului au îndemnat, în discuții private, unii aliați europeni, inclusiv Lituania, Letonia și Estonia, să își tempereze criticile publice la adresa Rusiei.
Aceste măsuri slăbesc presiunea exercitată asupra Moscovei, oferind un sprijin economic vital economiei sale grav afectate, și subminează unitatea aliaților. Relaxarea presiunii economice și oferirea unor asigurări diplomatice nu sunt gesturi neutre atât timp cât Rusia continuă să ocupe teritorii ucrainene și să atace orașe din Ucraina.
Și mai îngrijorătoare este presiunea exercitată asupra Ucrainei pentru a accepta concesii teritoriale. Ucraina nu a început acest război. Ea este țara al cărei teritoriu a fost ocupat și ai cărei cetățeni sunt uciși. A exercita presiuni asupra guvernului ucrainean pentru a ceda teritorii Rusiei, oferindu-i în același timp stimulente lui Putin, înseamnă a transfera povara de pe umerii agresorului pe cei ai victimei. În plus, acest lucru îi sugerează lui Putin că perpetuarea violenței nu poate decât să îi îmbunătățească poziția de negociere.
Un acord impus Ucrainei sau unul care legitimează cucerirea de teritorii ar putea produce o întrerupere temporară a luptelor. Dar nu va aduce o pace durabilă în Ucraina și nici nu va garanta că agresiunea Rusiei nu se va extinde și mai mult în Europa.
Evenimentele anilor 1930 demonstrează cât de periculos poate fi un asemenea precedent.
După venirea la putere, în 1933, Hitler a desființat instituțiile democratice, a reconstruit forța militară a Germaniei și a urmărit extinderea teritorială. În 1936, forțele germane au remilitarizat Renania, sfidând Tratatul de la Versailles. În martie 1938, Germania a anexat Austria.
Mai târziu, în același an, Marea Britanie și Franța au acceptat, prin Acordul de la München, cererea lui Hitler de a primi regiunea Sudetă, o zonă a Cehoslovaciei locuită în majoritate de vorbitori de limbă germană. Acordul a fost salutat de susținătorii săi ca un mijloc de menținere a păcii. Cu toate acestea, în martie 1939, Hitler a ocupat teritoriile cehe rămase. La 1 septembrie, Germania a invadat Polonia, declanșând cel de-al Doilea Război Mondial.
Politica de conciliere nu l-a mulțumit pe Hitler, ci doar l-a încurajat să formuleze noi revendicări.
Există diferențe semnificative între Germania nazistă și Rusia lui Putin. Cele două regimuri nu sunt identice. Paralela relevantă constă în pericolul politic care apare atunci când rezistența face loc concesiilor, sporind astfel riscul unor noi agresiuni.
Concesiile nejustificate oferite Kremlinului în privința Ucrainei ar putea conduce la amenințări rusești și chiar la atacuri împotriva aliaților NATO, extinzând și mai mult războiul lui Putin în Europa și putând determina necesitatea unei implicări militare directe a Statelor Unite pentru a proteja securitatea și interesele economice americane. La urma urmei, alianța noastră transatlantică cu Europa ne-a oferit peste 80 de ani de securitate pe teritoriul național, alături de piețe libere și locuri de muncă ce asigură prosperitatea tuturor americanilor.
Consecințele invaziei Rusiei nu reprezintă simple chestiuni abstracte de diplomație sau de delimitare a teritoriilor pe hartă. Ele se măsoară în vieți de civili pierdute, locuințe distruse, familii strămutate și comunități care trăiesc sub ocupație.
Crimele Germaniei naziste în întreaga Europă ocupată au culminat cu Holocaustul, genocidul a șase milioane de evrei, alături de uciderea a milioane de alte victime. Crimele Rusiei în Ucraina nu pot fi comparate, în această etapă, cu genocidul nazist în ceea ce privește scopul, organizarea sau amploarea. Cu toate acestea, terorizarea deliberată a populației civile și strămutarea forțată a copiilor sunt fapte extrem de grave și, foarte probabil, crime de război, care nu pot fi trecute cu vederea doar din considerente de oportunitate diplomatică.
Suferința civililor nu trebuie să devină niciodată o monedă de schimb în negocierile dintre guverne.
Comunitatea internațională poate apăra principiul potrivit căruia suveranitatea și integritatea teritorială trebuie respectate, agresiunea trebuie să aibă consecințe, iar crimele de război trebuie să atragă răspunderea celor vinovați. Sau poate permite ca oboseala politică și urmărirea unor acorduri pe termen scurt să erodeze aceste principii.
Suveranitatea și integritatea teritorială ar trebui să constituie piloni centrali ai unei politici externe susținute de ambele partide politice americane și trebuie să redevină principiile fundamentale de organizare și reperele călăuzitoare ale unei alianțe transatlantice pașnice și prospere”.
© G4Media.ro.
Conținutul afișat reprezintă un flux automatizat de știri furnizat de Hotnews.ro. Pentru lectura integrală a articolelor și acces la toate materialele, vă invităm să vizitați portalul oficial www.g4media.ro.
