Pentru o istorie juridică a Dinastiei Române

Motivaţie

Am privilegiul de a lucra de aproape 14 ani alături de Familia Regală a României, mai întâi în calitate de consultant, apoi de avocat. Aceste poziţii mi-au adus nu numai experienţe fascinante şi provocări profesionale unice, ci şi bucuria intelectuală de a putea asculta (sau citi) direct de la sursă amintirile, opiniile şi crezurile membrilor Familiei Regale, despre România, despre menirea şi destinul Dinastiei, şi despre poziţia ei în societate, documentele fundamentale care au marcat cursul istoriei Dinastiei, şi reacţiile principale ale autorităţilor şi actorilor politici faţă de acestea.

Văd acest beneficiu ca pe o îndatorire de a mă înălţa pe umerii înaintaşilor mei, dintre care am avut onoarea de a fi format de Maestrul Adrian Vasiliu, şi de a-l cunoaşte pe regretatul Maestru Eleodor Focşeneanu, precum şi pe unii colaboratori juridici din străinătate ai Familiei Regale, şi de a continua opera lor, atât pe planul reprezentării şi apărării intereselor Familiei Regale, cât şi în sensul perpetuării, dezvoltării şi fundamentării ştiinţifice a drepturilor, privilegiilor, obiceiurilor şi teoriilor juridice privitoare la Familia Regală şi Coroană.

Mişcat de această motivaţie, unul dintre proiectele mele profesionale constă în conceperea unei istorii juridice a Dinastiei Române. Istorii s-au scris şi se vor scrie, fiecare dintre ele conţinând adevăruri, filtrate prin prisma afectivă şi interpretativă a autorilor. O istorie juridică însă nu s-a scris, deşi, prin munca sa asiduă la volumele “Istoria Constituţională a României (1859-2003)[2]” şi “Două săptămâni dramatice din istoria României (17-30 decembrie 1947)[3]“, Eleodor Focşeneanu a investigat cu migala unui detectiv momentul în care România a fost deraiată definitiv de la continuitatea sa constituţional-monarhică, fiind subjugată comunismului pentru aproape cinci decenii.

Dar istoria juridică a Dinastiei Române nu se rezumă la momentul 1947, şi nici la poziţia constituţională a Şefului Statului şi al Casei Regale. Ea trebuie să cuprindă atât preliminariile, rădăcinile juridice pe care s-a construit Dinastia Română (dreptul dinastic şi poziţia constituţională şi internaţională a Casei Princiare de Hohenzollern; situaţia constituţională a României în preajma anului 1866; semnificaţia Plebiscitului de confirmare a lui Carol I şi a actelor săvârşite în temeiul acestuia); evoluţiile care au consolidat şi individualizat Dinastia ca una naţională (Statutul Familiei Domnitoare, separarea de Casa de Hohenzollern); dar şi dezvoltarea Dinastiei ulterior datei de 30 decembrie 1947, când ea a continuat să existe atât juridic, cât şi în conştiinţa social-politică a naţiunii, care a culminat cu Normele Fundamentale din 30 decembrie 2007, în baza cărora s-a înfăptuit succesiunea regală din decembrie 2017.

Desigur că un asemenea demers îşi are locul într-un volum de sine stătător, ceea ce îmi propun să se materializeze. Un asemenea volum are mai multe etape de pregătire, între care culegerea şi studiul materialului de bază, selecţionarea lui, deducerea unor idei principale, organizarea scrisului pe capitole şi idei ş.a.m.d.. La momentul scrierii acestui text, consider că primele etape sunt încheiate, lipsind însă timpul necesar pentru a avansa înspre elaborarea tezelor principale şi forma extinsă a scrierii.

Primesc, de aceea, invitaţia domnilor Alexandru Muraru şi Daniel Şandru ca pe o oportunitate de a aşterne pe hârtie câteva dintre tezele principale pe care le-am selectat în urma studiului materialului de bază, şi ca o provocare la dialog ştiinţific, în sensul validării sau invalidării lor prin contactul cu alte opinii avizate. Este vorba despre dreptul specific aplicabil Familiei Regale a României, de altfel subiectul care îmi este cel mai drag.

Dedic această scriere Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei Române, pentru că, fundamental, ea este o contribuţie la piramida socială, politică şi juridică pe care Majestatea Sa a urcat, atât prin propriile forţe, cât şi prin binecuvântarea regretatului său tată, Regele Mihai I al României. Prezenţa şi activitatea Custodelui Coroanei, în România şi în străinătate, au fost esenţiale pentru continuitatea ideii şi prezenţei Dinastiei în ţara noastră, receptarea socială a conceptelor de Coroană şi Dinastie fiind unul dintre izvoarele mediate ale existenţei lor juridice.

Cu privire la dreptul specific aplicabil Familiei Regale a României

1. La momentul alegerii lui Carol I ca Domn al României, Coroana princiară română era guvernată de dreptul statal cutumiar, bazat pe tradiţia slavo-bizantină a Principatelor Române, cu modificările aduse în ultimele două secole prin documente de natură internaţională. Prin adoptarea Constituţiei din 1866, puterile constituţionale ale Domnitorului (mai târziu, Regelui), au fost cristalizate într-o formulă democratică, păstrându-se însă anumite elemente de autoritate regală supremă.
2. Carol I, întemeind Dinastia Română, a adus cu sine dreptul imperial german, aplicabil în calitatea acesteia de ramură tânără a Dinastiei de Hohenzollern. Dinastia a continuat să fie supusă acestor reguli până în anul 1918.
3. În urma evenimentelor geopolitice şi private din cursul Primului Război Mondial, normele aplicabile Familiei Regale a României au fost “naturalizate”, în sensul că au fost preluate în legislaţia pozitivă internă. Un număr de norme cutumiare au rămas aplicabile pe mai departe fără a fi consacrate prin legislaţie pozitivă. În decursul anilor, normele de drept dinastic intern au fost completate cu surse juridice din sfera dreptului internaţional public, independente de legislaţia română, şi care au confirmat caracterul specific (special) al dreptului dinastic.
4. În anul 1947, modificarea constituţională ilegitimă impusă de ocupantul sovietic nu a afectat statutul dinastic al Familiei Regale, aceasta continuând să fie guvernată de dreptul cutumiar propriu. Aceste norme nu trebuie confundate cu elementele acţiunii regale de natura exercitării unor atribuţii constituţionale în exil.
5. Dreptul specific Familiei Regale a fost cristalizat şi actualizat prin Normele Fundamentale din 30 decembrie 2007, cu modificările şi completările ulterioare. El nu este incompatibil cu legislaţia democratică din România

Întreg materialul poate fi citit AICI (click pe această linie)