Ion Cristoiu: Mehmet Cuceritorul se dădea în vînt după subţirele

• Ion Cristoiu: La prima lectură a Căderii Constantinopolului, capodopera lui Vintilă Corbu, am reţinut în vederea transcrierii însemnările autorului despre scandalul nevestei impuse de taică-său.
• Ion Cristoiu: Acum, cînd pot decupa fără probleme orice fragment din Vintilă Corbu graţie variantei electronice de pe Internet, nu întîrzii să reproduc întreg pasajul despre chestiunea cu pricina.
• Ion Cristoiu: Din toată afacerea eu reţin doar atît: că idealul turcesc de femeie e mai mult decît rontunjoară, în timp ce Mehmet se dădea în vînt după subţirele!

Ochiul rece al criticului. Asemănătoare înţelepciunii sadoveniene e perspectiva criticului G. Călinescu din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Uriaşul scandal stîrnit, la vremea apariţiei acestei capodopere (1941), îşi are explicaţia mai puţin în contrazicerea scării de valori a momentului şi mai mult în violentarea unui sentiment ascuns, greu perceptibil, al creatorilor şi cititorilor.

Ca eterni iubitori de biografii romanţate, aceştia sînt de acord în a vedea creaţia ca unicat, iar efortul din care rezultă, traversat de chinuri, sacrificii. Opera literară se conturează astfel ca un produs fierbinte, în care se pot ghici încă zvîcnirile inimii creatorului.

Însuşindu-şi perspectiva eternităţii, de fapt a Istoriei literare, care, înainte de a fi Literară, e Istorie, întreprinderea călinesciană cercetează atît creaţia, cît şi pe creator cu un ochi rece, îngheţat. Ceea ce creatorului şi cititorului li se înfăţişează în linii vii, mişcînde, palpitînd de intensă emoţie, eul critic identifică drept gesturi înscriindu-se în serii, legităţi, explicaţii.

Credinţa scriitorului în unicitatea operei sale, nopţile nedormite ale creatorului, uriaşa muncă asupra stilului, se pomenesc prinse, asemenea fluturilor dintr-un insectar, în trăsături comune, în idei generale împietrite. Impresia de judecată strivitoare, dar lipsită de patimă, venită dinspre instanţa numită Timp. Ea generează de altfel ironia calmă, superioară, a cărţii.

Şi antipatia violentă a multora dintre cei comentaţi astfel.

*

Convenţiile cuvîntului. O scenă semnificativă pentru caracterul convenţional al cuvîntului într-o povestire de William Saroyan. Dîndu-se în leagăn, o fetiţă trage cu urechea la discuţia dintre tată şi un vecin. Cei doi vorbesc despre răzmeriţe. Fetiţa, care nu ştie ce înseamnă cuvîntul, şi-l închipuie în felul ei:

„Răzmeriţe, se gîndea ea. Şi cuvîntul acesta era frumos. Dîndu-se în leagăn, rostea cu glas tare, răzmeriţe mici, răzmeriţe mari. Poate că era un copac. Unul creştea mic, altul creştea mare”.

*

Gusturi. La prima lectură a Căderii Constantinopolului, capodopera lui Vintilă Corbu, am reţinut în vederea transcrierii însemnările autorului despre scandalul nevestei impuse de taică-său. Acum, cînd pot decupa fără probleme orice fragment din Vintilă Corbu graţie variantei electronice de pe Internet, nu întîrzii să reproduc întreg pasajul despre chestiunea cu pricina:

„Mehmed exulta. În sfîrşit, era padişah. Tatăl său nu se va mai întoarce din mormînt spre a-i relua tronul. Într-o vreme îl stimase. Nu-i putea însă ierta căsătoria pe care i-o impusese. El Mehmed, se ataşase de o sclavă, Gulbehar, care-l captivase cu fineţea trupului ei cu linii ceva mai suple. Nu-i plăceau formele femeieşti ultrapline, atît de apreciate de turci. Nu înţelesese niciodată concepţia celor ce preţuiau frumuseţea în funcţie de amploarea şoldurilor şi de masivitatea rotunjimilor subdorsale.Tatăl său hotărîse să-l însoare cu Sitt Hatun, fiica prinţului turkoman Suleiman Zulkadroglu, personaj influent şi cu mari avuţii. Sînii îi erau voluminoşi ca două pepenoaice, iar pîntecele, dolofan şi rotund ca o cupolă de moschee, tremura la fiecare mişcare ca un imens aspic. Pulpele, mai groase decît coloanele de la Baalbeck, susţineau şolduri atît de masive, încît lăsau în umbră pînă şi frontonul monumentalului mormînt roman din Milas. Cînd o văzuse pentru întîia dată, Mehmed avusese impresia că se află la picioarele muntelui Ararat; dar un munte de piftie. Serbările organizate la Adrianopole în cinstea nunţii princiare duraseră trei luni de zile. Turcii de toate rangurile şi de toate vîrstele îl fericeau pentru norocul de a fi fost blagoslovit cu o mireasă atît de planturoasă. Pentru Mehmed fusese o epocă neagră. Tatăl său o privea cu încîntare pe Sitt Hatun, zicîndu-şi că făcuse mare ispravă dăruind fiului său o soţie atît de plină, care avea să-l dezbare cu siguranţă de preferinţele lui pentru amorul grec.”

Din toată afacerea eu reţin doar atît: că idealul turcesc de femeie e mai mult decît rontunjoară, în timp ce Mehmet se dădea în vînt după subţirele!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Mehmet Cuceritorul se dădea în vînt după subţirele appeared first on Aleph News.