Există rasism rațional? Nu are numai nemulțumirea superiorului nostru o cauză, ci și tot restul din lume? Și ce este, de fapt, schimbarea?
Dacă analizăm listele studenților din cadrul universităților germane din perioada anterioară anului 1871, se remarcă un detaliu: pe lângă nume, programul de studiu și alte informații, acestea includ și o coloană „Țara natală”, în care este menționată țara de origine a fiecărui student, cum ar fi Prusia, Bavaria, Schwarzburg-Rudolstadt sau Reuß tânără linie. Având acest context, în anul 1817, studenții au formulat la Festivalul de la Wartburg: „Nu vom folosi niciodată termenul de patrie pentru țara sau micuța noastră țară de origine. Germania este patria noastră; țara în care ne-am născut este căminul nostru.” Astfel, ei delimitau identitatea lor germană de apartenența lor la un stat, precum cel saxon-gotha sau hanovrean, de exemplu.
O rubrică pe care o găsim și în țările vorbitoare de limbă germană – în unele cazuri până în prezent – este cea referitoare la „Confesiune” sau „Credință”, în care abrevieri precum „r.-k.” pentru romano-catolic sau „ev.” pentru evanghelic sunt utilizate. Recunoașterea faptului că există diferite confesiuni creștine și că un principe nu poate cere cu ușurință ca supușii săi să le schimbe, este în Germania, în cele din urmă, moștenirea Războiului de Treizeci de Ani. Până în secolul al XIX-lea, era de fapt așteptat ca fiecare cetățean să aibă o confesiune. De exemplu, în Prusia, până în 1847, sau în Württemberg, până în 1872, nu exista o posibilitate legală de a fi complet fără confesiune.
Mulți oameni, nu doar în Germania, consideră că apartenența la popoare, state și comunități de credință este independentă una de cealaltă. La o privire superficială, acest lucru se potrivește destul de bine: un hugenot în Berlinul secolului al XVIII-lea era, de exemplu, francez cu cetățenie prusacă și confesiune evanghelic-reformată.
În rubrica confesiunii, se regăsește și abrevierea „mos.”, care a apărut la începutul secolului al XIX-lea. Aceasta înseamnă „confesiune mozaică”, referindu-se la iudaism. Cu toate acestea, prin aceasta se simula doar că „evreu” este un termen în aceeași categorie cu „protestant” sau „catolic”. Evreii nu reprezintă doar o comunitate de credință: poți fi evreu prin descendență sau prin conversie, iar renunțarea este în mare parte considerată imposibilă, iar apartenența este independentă de practica efectivă a religiei. Există acum o mare tradiție a iudaismului secular și chiar a ateismului evreiesc. Statul Israel este explicit un stat evreu, dar nu un stat religios în sensul în care Iranul, de exemplu, este un stat islamic sau, pentru a da un exemplu moderat, Principatul Liechtenstein este un stat romano-catolic. Ideea unei „confesiuni”, cu atât mai puțin a unei confesiuni sub același acoperiș cu confesiunile creștine, nu se potrivește într-un fel sau altul: Faptul că ar exista o „confesiune evreiască” este o atribuire impusă din exterior.
Cu toate acestea, în discuțiile de pe rețelele de socializare, în urma atacului Hamas asupra Israelului, se poate observa constant încercarea de a aplica acest tipar asupra evreilor și iudaismului. De exemplu, pentru a susține că un evreu cu cetățenie germană este „doar” un „german de confesiune iudaică” sau pentru a presupune că Israelul este teocratic și, prin urmare, nu poate fi o democrație. Formularea „oameni de confesiune iudaică”, întâlnită frecvent în media locală, inclusiv în discuțiile despre antisemitism și securitatea comunității evreiești, urmează aceeași linie. Antisemiții moderni nu ucid evrei din cauza presupuselor lor convingeri religioase, ci pentru că sunt evrei.
Se poate avea impresia că pentru unii este o ofensă faptul că există atribuiri care nu se încadrează în conceptele stabilite în Germania după Războiul de Treizeci de Ani sau în perioada restaurației, pentru a rezolva probleme concrete cum ar fi conflictul confesional sau inexistența unui stat național german. Pentru mine, aici se află exact subtilitatea filosofică a acestei considerații: Termenii cu care operăm, în special în contexte politice, au o istorie, o genealogie. Putem deduce definiții pentru ei care se potrivesc convingerilor noastre sau, dimpotrivă, ne putem strădui să ne adaptăm convingerile la definiții. Putem, de asemenea, să le suprapunem fenomenelor pentru a le descrie, chiar dacă nu au fost inițial concepute în acest sens.
Posibil ca mulți termeni, cum ar fi cel de „popor” sau cel al comunității de credință religioasă, să nu fie deloc potriviți pentru a fi aplicați universal și, în cel mai rău caz, pot genera agresiune îndreptată împotriva obiectului, deși problema este “tăierea termenului” și nu obiectul în sine. Există diverse abordări teoretice care văd antisemitismul recent, începând cu secolul al XIX-lea, ca o manifestare a acestei agresiuni: ca o încercare de a dizolva potrivirea dintre schemele dominante de gândire ale societăților creștine-abendlandice în curs de modernizare și realitate, prin suprimarea sau chiar distrugerea a ceea ce nu se potrivește.
Laurențiu Sever LUP
