Scrutinul parlamentar din 27 octombrie a avut ca deznodământ cel mai bun rezultat din istoria modernă de 78 de ani a statului Israel: cele două liste ale partidelor care reprezintă cele două milioane de cetățeni arabi israelieni au obținut împreună 19 mandate din totalul de 120 în Knesset – parlamentul unicameral de la Ierusalim.
Participarea la vot a electoratului arabo-israelian a atins aproape 80%, față de 53% acum patru ani și a fost mai ridicată decât procentul general – aproape 78%. Motivul participării nu este greu de înțeles: ostilitatea cetățenilor arabi față de coaliția de guvernare condusă de premierul Benjamin Netanyahu și mai ales de liderii celor două partide de extremă dreapta, ministrul securității naționale, Itamar Ben Gvir (Otzma Yehudit, Puterea Evreilor) și ministrul finanțelor, Bezalel Smotrich (Partidul Sionist Religios), care au avut constant un discurs rasist și provocator la adresa palestinienilor, dar și la adresa arabilor israelieni, care l-au acuzat pe Ben Gvir de indiferență față de valul de criminalitate din sectorul arab, unde rata omorurilor este comparativ de 16 ori mai ridicată decât la evreii israelieni.
Partidele arabe au oferit sprijinul lor pentru opoziția sionistă, care a obținut 48 de mandate și cu un total de 67 de mandate ar putea forma o nouă coaliție de guvernare, care să o înlocuiască rapid pe cea condusă de premierul Netanyahu.
Dar cu excepția partidului Democrații (centru stânga) condus de Yair Golan (opt mandate), celelalte partide sioniste ale blocului anti-Netanyahu sunt fie ostile unei astfel de coaliții, ca partidul Yisrael Beytenu (Israel Casa Noastră, dreapta naționalistă) cu șapte mandate, condus de Avigdor Liberman (născut la Chișinău în 1958), fie reticente ca Yashar (Drept, centru) condus de principalul favorit la formarea unui nou guvern, Gadi Eisenkot, cu 21 de mandate, sau B’Yahad (Împreună, liberal) cu 12 mandate, condus de Naftali Bennett.
Dar de unde această rezervă? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie explicată structura partidelor arabo-israeliene, în număr de patru.
În cadrul Listei Comune, care a obținut 11 mandate, sunt trei partide – Hadash, cu rădăcini în fostul Partid Comunist, condus de Yousef Jabareen (care i-a succedat lui Ayman Odeh, cu studii la Craiova în anii 1990, acum retras), Ta’al (naționalist arab), condus de Ahmad Tibi, fost consilier al liderului palestinian Yasser Arafat, și Balad, condus de Sami Abu Shehadeh, care fost descalificat de pe lista de candidați de Comisia Electorală Centrală (CEC), din cauza că a negat dreptul la existență a Israelului ca stat evreiesc democratic. Unul dintre deputații aleși pe lista comună este Ofer Cassif, un evreu comunist și anti-sionist. Liderii lor sunt adeseori acuzați de un dublu limbaj: una spun în ebraică și alta în arabă, când e vorba de recunoașterea dreptului la existență a statului israel.
Ra’am, care a obținut opt mandate și este condus de Mansour Abbas, este un partid islamist moderat, care a susținut acordurile de pace de la Oslo dintre statul Israel și palestinieni din anii 1990. Numărul 2 pe lista sa este Yoav Segalowitz, fostul șef adjunct al poliției israeliene, un semn al importanței pe care Abbas o acordă combaterii infracționalității în sectorul arab.
Partidele sioniste, mai ales cele din coaliția lui Netanyahu, acuză adeseori partidele arabo-israeliene de lipsă de loialitate față de statul Israel, afirmând de pildă despre Lista Comună că este o porta-voce a Autorității Palestiniene. Un fost proeminent deputat, Azmi Bishara, s-a refugiat în Qatar în 2007, atunci când a fost acuzat că a divulgat secrete de stat către organizația terorist-islamistă Hezbollah din Liban, în timpul războiului cu armata israeliană din 2006.
Abbas, care este văzut ca un moderat, mult mai interesat de îmbunătățirea situației arabilor israelieni, decât de soarta palestinienilor, a fost criticat, chiar de președintele Isaac Herzog, care este deasupra partidelor, pentru că refuză să califice organizația islamistă Hamas drept teroristă. Abbas a replicat că dacă ar face asta și-ar pune propria familie în pericol. El a mai sprijinit în perioada 2021 – 2022 efemerul guvern anti- Netanyahu, condus mai întâi de Bennett și apoi de actualul său număr 2, Yair Lapid.
Netanyahu, Ben Gvir și Smotrich s-au grăbit să afirme că partidele arabe au “furat” alegerile din 27 octombrie, acuzând și Qatar-ul de interferență. CEC a cerut Shin Bet (serviciul intern de informații) să investigheze și până la urmă acuzațiile s-au dovedit nefondate.
Participarea masivă a electoratului arab la alegerile din Israel a dezmințit acuzația de “apartheid” lansată de anti-sioniști din lumea întreagă, mai recent de proaspăt alesul senator Abdul al-Sayed din Statele Unite.
Cetățenii arabi israelieni ocupă poziții publice, nu doar în Knesset, ci și în justiție (unul dintre membrii Curții Supreme este arab), în administrație, în educație, sănătate (unde sunt supra-reprezentați în raport cu evreii: farmaciști: – 50% ; medici: 25%; asistenți medicali: 27%; medici stomatologi: 27%). Limba arabă este folosită pe scară largă în Israel, inclusiv în Knesset unde este folosită alături de ebraică. Afișajul în Israel este în general trilingv: în ebraică, în arabă și în engleză.
Dar suspiciunea cu care sunt priviți politicienii care-i reprezintă în Knesset, punerea la îndoială a loialității lor față de statul Israel și refuzul unui parteneriat politic constituie o piedică în schimbarea radicală a direcției politice, care ar putea ameliora imaginea Israelului în străinătate.
Realitatea însă nu poate fi contestată: cetățenii arabi ai Israelului (în marea lor majoritate musulmani sunniți, cu minorități druze și creștine) se bucură de drepturi civile la care locuitorii statelor arabe învecinate pot doar visa.
© G4Media.ro.
Conținutul afișat reprezintă un flux automatizat de știri furnizat de Hotnews.ro. Pentru lectura integrală a articolelor și acces la toate materialele, vă invităm să vizitați portalul oficial www.g4media.ro.
