Ion Cristoiu: Pe vremea cînd ceream sprijinul NATO împotriva Ucrainei

• În octombrie 2004, România se afla într-un conflict acut pe cale de a deveni armat cu Ucraina în chestiunea navigației pe Canalul Bâstroe.
• Secretarul general al NATO, olandezul Jaap de Hoop Scheffer, a declarat că diferendul dintre România și Ucraina nu e o chestiune a Alianței, ci o chestiune ținând strict de relațiile dinte cele două țări vecine.
• Opinia publică autohtonă a fost lovită de o dezamăgire cumplită. De ce se așteptau românii la un alt răspuns decât cel dat atât de clar de oficialul NATO? Din naivitatea de a fi luat în serios declarațiile bete de șampanie ale oficialilor noștri în clipa când România a intrat în NATO.

În octombrie 2004, România se afla într-un conflict acut pe cale de a deveni armat cu Ucraina în chestiunea navigației pe Canalul Bâstroe. În zilele de 13-14 octombrie 2004 s-a desfășurat la Brașov Reuniunea informala a miniștrilor apărării din țările membre NATO, cu participarea secretarului general al Organizației.

Cu acest prilej, Secretarul general al NATO a fost întrebat de jurnaliștii noștri dacă există o poziție oficială a alianței față de conflictul dintre noi, membri NATO, și ucraineni, la vremea respectivă aflați în sfera de influență a Rusiei, în chestiunea Canalului Bâstroe.

Oficialul a răspuns că diferendele dintre România și Ucraina nu interesează NATO.

 Plecînd de la acest răspuns, am publicat în Jurnalul național din 18 octombrie 2004 comentariul intitulat ROMÂNIA, UN MEMBRU CLĂPĂUG AL NATO. Îl redau acum și pentru că ne reamintește de vremurile cînd îi consideram pe ucraineni dușmani, deoarece din 1990 Kievul dusese față de noi o politică dușmănoasă.

Secretarul general al NATO, olandezul Jaap de Hoop Scheffer, a declarat la Poiana Brașov că recentul diferend dintre România și Ucraina nu e o chestiune a Alianței, ci o chestiune ținând strict de relațiile dinte cele două țări vecine.

Secretarul general al NATO n-a vorbit așa de capul lui, după ce și-a epuizat elogiile la adresa ospitalității românești, plenar exprimate între cele trei cuvinte cu tz dragi oricărui oficial occidental în trecere pe la noi: tzuica, mămăligutza, fetitzele. Domnia sa a răspuns unei întrebări care, judecând după reacțiile la răspuns, a fost pusă cu certitudinea că va veni un făcut cu degetul pârdalnicei Ucraine. Pentru ca noi, îmbujorați de emoție, să luăm banda video, să alergăm cu ea la canalul Bîstroe și s-o punem ucrainenilor în chip de sîc.

Venind un alt răspuns decât cel așteptat, opinia publică autohtonă a fost lovită de o dezamăgire cumplită. Ceva asemănător sentimentului pe care-l încercă flăcăul în noaptea nunții când realitatea îl contrazice flagrant certitudinea, dată de socri că mireasa e neîncepută.

De ce se așteptau românii la un alt răspuns decât cel dat atât de clar de oficialul NATO?

Din naivitatea de a fi luat în serios declarațiile bete de șampanie ale oficialilor noștri în clipa când România a intrat în NATO. Scepticilor, care se interogau dacă merită costurile, guvernanții le-au răspuns că da, merită. Ne costă, într-adevăr, cumpărarea armamentului pe care Occidentul nu mai avea cui să-l vâre pe gât. Ne costă, într-adevăr, admiterea în NATO. Dar odată admiși, ziceau Ion Iliescu și Adrian Năstase, suiți pe cai istorici, vom avea întâia oară în destinul nostru național, garanții de securitate. România poate să doarmă de acum liniștită. Mai liniștită decât deponenții de la FNI. NATO veghează! Pe luarea în serios a acestor declarații s-a întemeiat întrebarea de la Poiana Brașov. Și tot pe luarea lor în serios s-a întemeiat uriașa dezamăgire de după.

N-am mai fi fost atât de dezamăgiți însă dacă am fi avut un gram de luciditate la momentul de euforie propagandistică de la Praga. Și, poate, nici n-am fi pus întrebarea, știind deja răspunsul. România n-a intrat în NATO, pentru că ea avea nevoie de intrarea în Alianță. Nu oficiali NATO au venit să ne roage să intrăm, ci noi ne-am smiorcăit pe la ușii să fim primiți. Au fost momente în istoria noastră când Alianțe militare continentale sau planetare au avut într-adevăr nevoie de noi. Conștientă că fără noi va pierde războiul, Antanta ne-a făgăduit, în schimbul înscrierii în rândurile sale, străvechiul pământ românesc al Ardealului. NATO nu ne-a făgăduit nimic în schimbul intrării noastre în rândurile sale. De aceea, Organizația consideră că trebuie să ne mulțumim cu simpla calitate de membru. Pentru aceasta, noi trebuie să dăm în continuare. Bani din taxele și impozitele stoarse de la amărâtul nostru de contribuabil. Carne de tun pentru expediții în țări din ce în ce mai îndepărtate. Lucrări fără licitație publică. NATO nu se simte obligată să ne mai dea, în schimbul costurilor uriașe cerute de calitatea de membru, și altceva decât primirea noastră cu surle și trâmbițe. Nici măcar o declarație echivocă în chestiunea conflictului cu Ucraina, declarație pe care noi s-o luăm și, în stilul nostru specific, s-o tălmăcim în favoarea noastră. Declarația secretarului generala al NATO a fost de o claritate disperantă. Semn că oficialul, știind obiceiul nostru mioritic, a vrut să elimine orice posibilă interpretare.

Putea fi altfel? Se putea ca NATO să ne ofere acum, când avem o problemă la graniță cu un stat mult mai puternic, căreia n-avem cum să-i facem față, măcar o declarație, o banală declarație de susținere? Se putea, firește. Dacă, după admitere, România s-ar fi comportat ca un membru conștient că e egal în drepturi cu toate celelalte state membre. Acest lucru nu s-a întâmplat. De la momentul Praga, deși au fost multe situații în care vocea altor state s-a auzit spunându-și o poziție proprie, România n-a emis nici măcar un scâncet. A dat din cap în poziție de drepți. Înainte de a intra în NATO smerenia noastră mai avea un motiv. Dacă ne arătăm prea proprii riscăm să rămânem pe dinafară. Acum însă, când suntem de mult membri NATO, ce motiv am avea să fim atât de cuminți? Nici un alt motiv decât spaima actualilor guvernanți de a nu contraria pe noii stăpâni ai lumii. O politică de demnitate națională ar provoca din partea Occidentului mustrări care le-ar fi catastrofale. Sunt o mie și unul de motive ca ei să nu mai fie în fruntea țării. Astea le-ar mai trebui! Să se mai încrunte la ei Occidentul!

Un exemplu elocvent de această politică în genunchi, continuată și după ce am devenit membri NATO, ne e dat de tăcerea Puterii în fața unui recent scandal. Un funcționar al Ambasadei SUA a trimis BNS o scrisoare prin care-i pune în vedere să nu se alieze cu PRM. N-are importanță ce fel de partid e formațiunea lui Vadim. Gestul funcționarului încalcă nu numai elementarele reguli ale comportamentului diplomatic, dar și pe cele ale bunului simț, presupus unui oaspete străin. Evident, dintotdeauna, diplomații unei mari puteri au avut un cuvânt greu de spus în politica unei țări mici precum România. O minimă politețe față de țara care îi găzduiește i-a oprit însă să nu fie stăpâni pe față. Funcționarul de la Ambasada SUA n-a ținut cont de asta. Și-a permis să spună fățiș în gura mare, unei organizații sindicale din România, țară despre care America declară că îi e parteneră egal de Alianță, ce să facă și ce să nu facă. E dreptul poporului român ca, la votul din noiembrie, să-și spună părerea despre Alierea BNS cu PRM. Nu e în nici un caz dreptul unui funcționar de ambasadă. Nici măcar al Ambasadei SUA.

Întâmpinarea cu scrisoarea a avut loc într-o țară care avea un președinte și un prim-ministru. Amândoi vorbind de dimineață până seara despre noul statut al României în lume. Se știe până acum de vreo luare de poziție a Președinției sau a Guvernului față de tratarea României ca pe o raia americană? Firește că nu. A schițat vreun gest de protest Opoziția, cea acre făgăduiește, tot de dimineață până seara că, odată ajunse la putere, va pune capăt politicii noastre externe în genunchi? Firește că nu. Și atunci de ce să ne mai mirăm că, deși membră cu drepturi depline a NATO, România nu beneficiază din partea Alianței nici măcar de o vorbă de sprijin în conflictul cu Ucraina? Profesorii sunt atenți decât doar cu elevii problemă. Pe cei clăpăugi nici nu-i ia în seamă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Pe vremea cînd ceream sprijinul NATO împotriva Ucrainei appeared first on Aleph News.