Ion Cristoiu: Averescu sau despre cum se nasc iluziile deșarte

• Despre cum se nasc iluziile deșarte îmi dau seama din tableta lui Ion Vinea, Generalul Averescu, apărută în Chemarea, 1 ianuarie 1918.
• Autorul dezvăluie atmosfera de după 1918, atmosfera Răspunderilor de care nu răspundea nimeni. E atmosfera din care se ivește și înflorește mitul Generalului Averescu.
• La izbirea de realități Mitul s-a făcut praf și pulbere. Pentru asta a fost nevoie de realități. De parvenirea la șefie a Generalului.

Mă grăbesc să transcriu textul care pare a fi scris nu în 1918, ci în 2025, anul în care se așteaptă ca de la o clipă la alta să apară Omul:

„La o masă de înserat, cu pahare de ceai, lumină și fum de țigări, cîțiva oameni tineri și încă tineri discutam gesticulat evenimentele, cele știute ca și cele viitoare, fiindcă lucrul acesta nu cerea puteri mari. Unul din noi, cu figura aproape roșie, dar cu ochi frumoși, frunte decorativă și bucle de romantic, își izbea energic pumnul înainte – gestul înseamnă: «nu mai merge!» – și pe cît stabilitatea mesei răbda, ne dovedea, cu toată agitația ființei sale robuste, că o mișcare hotărîtă și democratică se impune. În același sens răsuna cel care între tovarăși e clasat ca tribunul zilei de mîine, blond și voluntar avocat venit de pe front: cu mult lux de accente și cu o virilitate în expresii ce arată pe omul grăbit să treacă la faptă, de la cuvînt. Altul, subțiratec și cu ceva învechit în tinerețea-i, scutura întîmplările pe o față și alta, le făcea să lucească în toate planele revărsînd asupră-le lumina spiritului său analitic și speculativ de adorator al disertației și al verbului. Și alți convivi își amestecau arătătorul în acel duel expresiv și dezordonat de mimică și agitare, și același poporan «nu mai merge!» era temelia primă a conversației, ecou al simțirei generale, iar în urmă, într-o conlucrare scotocitoare, răscolind în sertarul trecutului plicurile în doliu ale ultimilor nenorociri, spiritele noastre căutau oameni, căutau Omul, care să fi dominat întîmplările, ca o statuă, strada, care, în vălmășagul și spaima dureroasă de astăzi, să facă pasul de toți auzit, să ridice pumnul, torța, steagul și goarna, canalizînd vîltorile vieții dezmătcuite în liniile sigure ale ordinei sociale drepte și de secol cerută. Cîte nume de politiciani răsuflați ne-au țîșnit ca un scuipat de pe buze, cîte nume de demagogi cariați și cîte, mai ales, nume dintre acelea cari au fost la început o zerifică promisiune, apoi o boare de îndepliniri, și-au răsuflat, la urmă, în dezamăgire îndrăcită sau în prostească farsă! O! cît am rîs cînd te-au pomenit, domnule Iorga, jurnalist-poet și poet-jurnalist, cucoană a politicei noastre de totdeauna și greșit descifrator al lespezilor cu inscripții istorice! O! cît ne-ai iritat cu imaginea-ți de Aprilie – surse și flaut, freamăt și praf de stele – omul de stat, domnule Take Ionescu! Și alții, și alții, din ce în ce mai răi, din ce în ce mai iertați, căci necazul uită pe cei răi și pedepsește pe înșelători doar pînă la tînărul ministru care a înșfăcat, în degetele-i boierești, foarfeca reacționarismului…

Eram obosiți, eram poate triști, cînd cineva a rostit numele generalului Averescu. A fost o tăcere tresărită. Tot astfel, într-o noapte grea de vară, cînd perdelele atîrnă imobile și ferestrele-s împinse în liniștea din curte, parfumată, un fluture de puf și sînge intră și lovește lampa, cade și te fixează cu ochii lui cercuiți de aur.

Și-n urmă, vorbele reiau iureșul oprit, gesturile, închipuite în aerul fumuriu linii, săbiuțe, cuie, puncte, paranteze și curbe – Omul fusese găsit, găsită imaginea ireductibilă și mîndră, chipul virtuților, cavalerul patriei, țara și rasa din tîmplă pînă-n pinten, sinteza nedreptății și, mai tîrziu, a gloriei nepregătite și necerșite, Averescu-răbdarea, Averescu-icoana, Averescu-mîntuirea, steagul, onoarea!

O! dacă ai ști, generale, în ziua cînd țăranii tăi și-astuptă armele și-și adună steagurile-n cerul armistițiului impus, tu, care nu ne-ai dat izbînda, dar ne-ai redat cinstea, tu care, cu o lacrimă de nimeni văzută, ai plîns cît plînsul unei văduve și al unei mame, cîtă dragoste îți înăbușe gloria, cît popor îți sărută dreapta… De-ai fi văzut cenaclul rebel, de oameni totuși nu prea tineri și cari se văd după atîta vreme, izbucnind într-un glas: «Să mergem să-l vedem» și pe un tovarăș întîmpinînd cu toate înțelesurile «Averescu nu poate fi în Iași», atunci vei afla mîngîierea celui ce a putut zice:

«Unde sînt doi strînși în numele meu…» Și vei înțelege că ai ajuns de pe acuma un imaterial Semn.”

Au trecut trei luni de la ieșirea asta din decorul rațiunii. Ion Vinea, publicist, s-a manifestat ca o chivuță onorată de vizita candidatului din Centru, venit la periferie să strîngă mîini și voturi.

Arena din 9 martie 1918 găzduiește tableta lui Ion Vinea, Amurg. Stările publicistului sînt radical schimbate. Citez:

„Două știri contradictorii, amîndouă pe seama generalului Averescu: generalul va comanda, pe viitor, un partid politic, în care va intra falanga Muncii, cu elemente din fostul guvern de tranziție spre democrație și cu nume mai mult sau mai puțin cunoscute din rezerva de integri și cinstiți care nu ne lipsesc atît pe cît se bîrfește. Alta, mai conformă cu firea disciplinară a militarului, și mai teatral-literară, susține că Averescu se retrage din politică și din armată, la Bacău, pentru un sfîrșit pașnic și de cuminte aureolă a unui pensionar care cîndva a fost și celebru, și puternic, pentru ca să aibă vanitatea de a-și dicta memoriile. Și se întreabă atunci simpatia noastră de cetățeni obscuri, în neputința de a crede două vești care îi chinuiesc dorul și speranțele: Cum? numai atît s-a ales din falnicul militar, alb și imperativ ca o columnă, numai atît, un gest nobil și o lecție de demnitate extrapoliticiană? Numai un asfințit frumos într-o atmosferă prietenă frumoaselor asfințituri? Au n-am văzut noi în generalul Averescu, cerut de istoria țării la locul de prim-ministru, pe Sfîntul Gheorghe cel Nou, menit să-mplînte moartea în balaurul gras, făcut din solzi, gheare și duhori, ai oligarhiei române?

Nu l-am crezut piatra implacabilă de hotar, între ce-a fost ieri și ce va fi mîine în această țară? N-a fost el, în ziua cînd s-a învederat chiar orbilor și s-au înlăturat pînă și ipocriziile cele mai dîrze, că Parlamentul actual, la fel celorlalte din trecut, nu reprezintă nici țara și nici măcar o clasă cu unanimitate, n-a fost el singur Țara, fiindcă reprezintă cele cîteva zeci de regimente care au strîns în ele sănătatea și bărbăția Țării? Ce semn al generalului n-ar fi fost urmat? Ce poruncă sau ce dorință fără de ascultare?

Și-n sufletul nostru își face loc îndoiala amară, apoi siguranța că această întruchipare măiestrită de virtuți, acest vlăstar pur de umanitate, n-a fost omul tare cerut de timpuri. Cavalerism și mîndrie, și dispreț amețitor de înalt – da! are generalul Averescu. Dar n-a dat neamului tot ce i-a datorit. A zvîrlit cîrma din mîini, ca pe un os, cui a poftit-o. A păcătuit. Trebuia să-și facă din ea ghioagă, pentru spart dinții putrezi ai oligarhiei.” (Ion Vinea, Amurg, în Arena, 9 martie 1918)

Nu-i așa că istoricul clipei nu trebuie să-și facă chip cioplit?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

The post Ion Cristoiu: Averescu sau despre cum se nasc iluziile deșarte appeared first on Aleph News.