Dansul evreiesc
Când dansul este menționat în Vechiul Testament, acesta se distinge prin bucurie. Cuvinte precum sărituri și vârtejuri descriu energia și vitalitatea dansurilor ebraice antice. Ca și în alte societăți timpurii, dansul este cel mai adesea legat de activitatea ritualică. Dansurile ar fi putut fi efectuate în închinarea vițelului de aur; interdicția de a face imagini cioplite care a rezultat din această închinare, explică lipsa dovezilor dansurilor evreiești în artele vizuale. Dansurile ebraice erau interpretate atât de bărbați, cât și de femei, deși, de obicei, dansau separat.
Nuntile oferă o altă ocazie importantă dansului ritualic. Dansul cu mireasa era considerat un act de devotament, iar rabinul oficiant respecta întotdeauna tradiția. În timpul creștinismului timpuriu, multe dintre dansurile ritualice au dispărut, dar dansul miresei a continuat ca o tradiție. În Evul Mediu se desfășurau dansuri de nuntă în care bărbații dansau cu mirele și femeile cu mireasa din cauza segregării sexelor. Mai târziu, bărbații puteau dansa cu mireasa fie înfășurându-și mâinile într-o pânză, fie ținând o pânză între ele pentru a semnifica separarea lor.
Creștinismul și Evul Mediu
Dansul era tradițional și în rândul triburilor barbarilor din nord, după cum atestă scrierile misionarilor creștini. Oriunde nu s-ar fi dus, găseau aceleași dansuri de ritualice ale fertilității, menite să aducă binele și să îndepărteze răul, dansuri de războinic pentru a întări moralul luptei și aceleași expresii necontrolate ale bucuriei de viață, pe care misionarii au atribuit-o diavolului.
Dansul erotic nu era proprietatea exclusivă a societăților păgâne. În Bizanț, împăratul creștin Iustinian I (483-565) s-a căsătorit cu celebra Theodora, o dansatoare care apărea nudă în spectacole de teatru. Aproximativ în anul 500, Sfântul Caesarius din Arles a raportat un banchet care se încheia cu niște dansuri demoniacale, însoțite de cântece obraznice. Anglo-saxonii aveau fetițe care dansau la Paște și care purtat un falos în fața lor.
Atitudini și practici ecleziastice
Atitudinea Bisericii creștine față de dans nu a fost unanimă. Pe de o parte, era respingerea ascetică a tuturor manifestărilor de poftă și extaz, iar dansul era văzut ca una dintre cele mai puternice convingeri ale permisivității sexuale. Pe de altă parte, unii părinți ai bisericii timpurii au încercat să atribuie dansurile păgâne închinarii creștine. Sfântul Vasile din Cezareea în anul 350 a numit dansul cea mai nobilă activitate a îngerilor, o teorie susținută ulterior de poetul italian Dante.
Carol cel Mare, împăratul Sfântului Imperiu Roman, la începutul secolului al IX-lea, a interzis oficial tot felul de dansuri, dar interdicția nu a fost respectată. Popoarele teutone erau obișnuite să danseze ca parte a riturilor lor religioase. În zilele de sărbătoare creștină, care coincideau cu ritualurile lor antice de expulzare a iernii, de celebrare a sosirii primăverii și de bucurie că zilele au crescut din nou, ei și-au reînviat vechile dansuri ritualice, deși acestea erau camuflate cu nume noi și executate pentru scop diferit. În acest fel, dansurile sacre antice au devenit din ce în ce mai populare. După o astfel de secularizare, au fost deschise două linii de dezvoltare: dansul social și asimilarea dansului în spectacol teatral de către actori, comedianți călători care combinau artele de dansator, jongler, acrobat, cântăreț, actor, mim și muzician într-o singură persoană.
Dansuri extazice
Au existat două tipuri de dansuri specifice Evului Mediu, dansul morții sau dance macabre și mania dansatoare cunoscută sub numele de dansul Sfântului Vit. Ambele au fost inițial dansuri extazice în masă, datând cu secolele XI și XII. Oamenii s-au adunat la curtile bisericii pentru a cânta și a dansa în timp ce reprezentanții bisericii au încercat în zadar să-i oprească. În secolul al XIV-lea a apărut în Germania o altă formă a dansului morții, Totentanz, o dramă dansată, prinzând oamenii unul după altul fără distincții de clasă sau privilegiu. Pictorul german Hans Holbein cel Tânăr (1497 / 98–1543) a realizat o celebră serie de gravuri ale acestui dans.
Dansul Sfântului Vit a devenit o adevărată amenințare publică, capturând sute de oameni, răspândindu-se din oraș în oraș, mai ales în Țările de Jos, în Germania și în Italia, în secolele XIV și XV. Era un fel de isterie în masă, un dans sălbatic în care oamenii țipau și spumau de furie. În aceste dansuri convulsive, influențele religioase, medicale și sociale au atribuit-o epilepsiei persoanelor care suferă de Moartea Neagră. Italia a fost afectată de tarantism, o epidemie probabil cauzată de mușcătura păianjenilor veninoși. Pentru a se trata, otarava trebuia repartizată pe întreg corpul iar bolnavul treuia să transpire, de aceea dansau sub o muzică numită tarantella.
Dansul și clasă socială
În vestul Europei până în secolul al XII-lea, societatea se dezvoltase în trei clase, nobilimea, țărănimea și clerul. Această separare a contribuit la dezvoltarea dansului social. Cavalerii și-au creat propriile lor idealuri lumești și spirituale, exemplificate în turnee și distracții curtenești care erau lăudate în cântec și poezie de către trubaduri. Dansurile de cuplu ale cavalerilor exprimau noțiunile lustruite și aristocratice ale iubirii curtenești. Dansurile țăranilor erau executate în cercuri sau rânduri de oameni, adesea cântând și ținându-se reciproc de mâini și erau aproape întotdeauna executate simultan cu cântarea participanților. Dansurile de curte ale cavalerilor erau în general însoțite de cântece instrumentale, în special de lăutari, iar atunci când se cânta, se realiza de cître spectatori și nu de interpreți.
Lumea renascentistă
Franța a pus moda dansului de curte în timpul Evului Mediu târziu; cu Renașterea, însă, Italia a devenit centrul noilor inovații în dans. Renașterea a adus o mai mare amestecare de clase sociale, noi averi și bogății și o mai mare îngăduință în plăcerile lumești și în aprecierea corpului uman.
Urmareste si prima parte a articolului. ISTORIA DANSULUI – partea 1
