Timp de secole, China a dominat comertul mondial cu ceai, pana cand Compania Britanica a Indiilor de Est a decis sa ia masuri pentru spargerea acestui monopol, trimitandu-l pe botanistul scotian Robert Fortune sa fure… patentul delicioasei bauturi.
Nemultumiti de faptul ca guvernul chinez obtinea sume fabuloase din producerea si comercializarea frunzelor de ceai, bogatii negustori ai Companiei Indiilor de Est au incercat sa afle secretul cultivarii acestei plante si al modului de fabricare a ceaiului propriu-zis.
Era o misiune delicata, necesitand un savant care sa fie in egala masura si spion, dar si hot. Iar privirile tuturor s-au oprit asupra unui cvasinecunoscut botanist scotian, Robert Fortune, care cu trei ani in urma, adica in 1845, scrisese o carte despre beneficiile ceaiului, inspirata de o calatorie de trei ani in China.
La acea data, nimeni din lumea stiintifica nu stia daca ceaiul negru si cel verde sunt produse din aceeasi planta, dar in cartea lui, Fortune lansase ipoteza ca ar fi vorba, intr-adevar, de o singura planta, Camellia sinensis („Planta de ceai chinezeasca”).
In cursul calatoriei sale, Fortune descoperise ca fermentarea si procesarea prin metode speciale duc la diferentierea celor doua tipuri de ceai. Avand venituri modeste, botanistul a acceptat bucuros oferta Companiei Indiilor de Vest, el urmand sa primeasca 500 de lire sterline pe an, adica de patru ori cat salariul de pana atunci.
De asemenea, el primea dreptul de a comercializa orice planta de ceai dobandita in timpul expeditiei, ceea ce i-ar fi permis sa intre pe profitabila piata de ceai britanica. In 1848, cand Fortune a pornit la drum, China producea circa 50.000 de tone de ceai anual, dintre care 19.000 erau exportate, in special in Marea Britanie.
In 1886, cantitatea crescuse la 250.000 de tone, mai bine de jumatate din ea mergand la export – de altfel ceaiul reprezenta 62% din exporturile totale ale Chinei. In septembrie 1848, Fortune a ajuns de la Shanghai la Hangzhou, traversand bogatele provincii cultivatoare de ceai verde Zhejiang si Anhui.
La recomandarea celor doi servitori chinezi ai lui, scotianul s-a ras pe cap si si-a lipit pe crestet o coada de par impletita, dupa moda chinezeasca a epocii. Vorbind intr-o chineza stricata, el spunea tuturor celor intalniti ca este un negustor dintr-o provincie chinezeasca indepartata, situata dincolo de Marele Zid.
In octombrie, a reusit sa viziteze o fabrica de ceai, asistand la procesul de prelucrare a frunzelor plantei, care timp de 2.000 de ani fusese un mister pentru occidentali. El a observat ca producatorii locali impregnau frunzele cu aditivi toxici, pentru a le da un aspect mai placut si a le face mai atractive pentru export.
Ulterior, a mai vizitat alte cateva fabrici si a strans numeroase mostre de ceai din diferite regiuni, inainte de a reveni la Shanghai, in ianuarie 1849. „Negustorul” Fortune reusise sa adune 13.000 de plante si 10.000 de seminte, dar acestea trebuiau transportate acum, in conditii de iarna, spre India.
Fortune si-a petrecut cateva saptamani pentru a planta semintele in borcane de sticla umplute cu jumatate de pamant si inchise cu capac, spre a le proteja de frig – asa cum face orice gradinar cu florile, pe timpul iernii. El a expediat borcanele si a pornit spre muntii Wuyi, spre a observa si procesul fabricarii ceaiului negru. Doar ca excesul de zel al unui functionar britanic, care a cerut ca toate borcanele sa fie desfacute la vama, avea sa distruga aproape toate plantele trimise de Fortune, care s-au umplut de mucegai si au murit.
Fara sa se descurajeze, Fortune a repetat operatiunea si cu seminte de ceai negru, care de asta data au ajuns cu bine in India. Mai mult decat atat, in februarie 1851, cand a parasit Shanghai plecand spre Hong Kong, cu misiunea indeplinita, el a convins si cativa fermieri specializati in cultivarea ceaiului sa-l insoteasca.
Gratie eforturile sale, in doar 20 de ani industria de ceai din India Britanica (in special regiunea de nord, in Himalaya), avea sa o depaseasca pe cea chineza, ca volum si calitate. Ulterior, si comerciantii olandezi si americani au furat „patentul”, iar China a devenit marginalizata. Abia in primii ani ai secolului XXI ea si-a recucerit locul de principal producator de ceai al planetei.